Stareţul a mai spus: „Un frate l-a întrebat pe altul: «Cine te-a învăţat rugăciunea lui Iisus?». Acela a răspuns: «Diavolii». «Dar cum se poate?». «Da, ei mă tulbură, cu cugete păcătoase, iar eu fac, tot fac rugăciunea lui Iisus şi aşa m-am obişnuit»”. „Iar când încep să te răscolească, roagă-te aşa: «Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-ne pe noi, păcătoşii!»”.
Aşa-i şi pe drumul cerului Ai trimis o metanie, o lacrimă, ai trimis o rugăciune, o milostenie, o facere de bine, o răbdare cu mulţumită în boală în faţa lui Dumnezeu, ai trimis o spovedanie curată, ai trimis citirea unor cărţi sfinte.
În primul rând, ne eliberăm de stres, care e o boală a vremurilor noastre. Să ne îngrijorăm pentru una, pentru alta, pentru ailaltă… Să ne neliniștim, să suferim, să alergăm, să facem și să dregem. Omul se poate folosi de lucruri, dar nu să se odihnească în ele. Și sufletul, la fel ca materia, nu trebuie să se odihnească în lucruri omenești, în lucruri trecătoare. Îmi veți spune acum: „Dacă facem așa, ce se va întâmpla în final? Vom respinge totul și, la urmă, vom da în depresie? Încet-încet nu vom mai ști ce să facem.”
Din punctul de vedere al deplinei noastre responsabilităţi cred că filosofii existenţialişti au dreptate. Scuza „împrejurările mi-au fost potrivnice” nu e invocată decît de cei slabi şi nehotărîţi. Pentru o personalitate puternică – dintre acelea cărora Alain le spunea firi de crocodil: Goethe, Descartes, Stendhal, Spinoza – împrejurările sunt mai curînd ceea ce istoricul Arnold Toynbee numeşte „chalenge”, o provocare, un imbold.
Maică, cum putem ajuta oamenii aflaţi în prag de disperare, dacă aceştia nu prea cred în Dumnezeu?
Nemărginită și nemângâiată ar fi fost durerea noastră pentru apropiații noștri care mor, dacă Domnul nu ne-ar fi dat viața veșnică. Viața noastră ar fi lipsită de sens dacă s-ar sfârși la moarte. Ce folos ar fi atunci din virtute și fapte bune? Atunci ar avea dreptate cei care spun: „Să mâncăm și să bem, căci mâine vom muri!”. Dar omul a fost făcut pentru nemurire, iar prin învierea Sa, Hristos a deschis porțile Împărăției Cerurilor, ale fericirii veșnice, celor care au crezut în El și au trăit în dreptate.
Să nu fim nemulţumitori. Este un lucru înfricoşător nerecunoştinţa. Cârtim în continuu, murmurăm în continuu, vrem şi asta, vrem şi cealaltă, de ce să n-o am şi pe asta, de ce să nu o am şi pe cealaltă. Iar pentru cele pe care le avem deja, nu spunem un „Slavă Ţie, Dumnezeule”, de parcă Dumnezeu ar fi fost împrumutat la noi, iar acum şi-a întors datoria. Noi suntem incapabili să spunem „Slavă Ţie, Dumnezeule” pentru darurile pe care ni le-a dat deja, dar cum vom păzi cuvântul Sfântului Apostol Pavel „Mulţumiţi pentru toate”? (Stareţul Nikon Aghioritul)
Aşadar, de ce Dumnezeu cere mulţumire de la oameni şi de ce oamenii Îi aduc mulţumire lui Dumnezeu? Din iubire. Mulţumirile oamenilor nu-L fac pe Dumnezeu nici mai slăvit, nici mai puternic, nici mai bogat ori mai viu, ci oamenii sporesc în toate acestea. Recunoştinţa oamenilor nu-I adaugă lui Dumnezeu nici pace, nici bucurie, ci lor înşişi le adaugă cu îmbelşugare. A mulţumi lui Dumnezeu nu-I schimbă Lui nici starea, nici fiinţa, ci omului i-o schimbă din temelie.
— Părinte, uneori am o dorinţă şi Dumnezeu mi-o îndeplineşte fără să i-o cer. Oare, cum se face asta?
Scrieţi că iubiţi copiii din pricina minunatei lor recunoştinţe, care la cei mai în vârstă este tocită bine. Daţi exemple. Voi da şi eu măcar unul. Isidor, Mitropolitul Petrogradului, povestea deseori cum în copilăria sa era nevoit să umble desculţ. Un om pe numele de Petru s-a milostivit de el şi i-a cumpărat opinci din scoarţă de tei, care preţuiau cinci copeici. Această mică binefacere s-a întipărit atât de adânc în mintea lui Isidor, încât după cincizeci de ani, ca preot şi episcop, îl pomenea mereu pe binefăcătorul său, Petru.
Cândva, un creștin, în timp ce săpa cu mulți alții într-o carieră de piatră, o stâncă s-a prăbușit și a strivit mulți muncitori. Femeia unuia dintre aceștia, doamna Arghiro, considerându-l mort deja pe soțul ei, a dat unui preot tot ceea ce putuse din strictul ei necesar spre a face 40 de Sfinte Liturghii pentru odihna sufletului lui. Pentru scopul acesta dădea în fiecare zi o prescură, o sticluță cu vin și o lumânare mare. Când preotul a ajuns la 20 Sfinte Liturghii, diavolul a început să fie invidios pe evlavia femeii. I s-a aratat acesteia și i-a spus că preotul a plecat pentru o treabă de-a sa urgentă. Nu mai avea rost să-i trimită prescură. Îi va trimite în altă zi, zise diavolul. Această ispită i-a adus-o de trei ori pe durata celor 40 de Sfinte Liturghii.
Sfântul este cel mai binevoitor dintre oameni și, în același timp, fără să vrea, cel mai impunător, cel care atrage cel mai mult atenția și provoacă cel mai mult respect. Pentru fiecare, el devine un apropiat, cel care te înțelege cel mai bine, cel care te face să te simți în tihnă alături de el și, în același timp, te face să te simți stânjenit, făcându-te să-ți vezi propriile insuficiențe morale și păcate, pe care eviți să le privești. El te copleșește prin măreția simplă a curăției sale și prin căldura bunătății și atenției lui… (Sf. Dumitru Stăniloae)
Sfântul Ierarh Nicolae este cinstit ca un mare sfânt. Pe cei care au nevoie de ajutorul său îi sprijină nu doar cu cuvântul, ci și cu fapta. Nu-i trece cu vederea pe cei îndurerați, pe cei care sunt ispitiți și pe cei care plâng și pier. Dumnezeu săvârșește prin el minuni mari, al căror număr nu poate fi socotit.