O persoană virtuoasă, îndemnată de duhovnicul ei, obişnuia să se împărtăşească regulat. Într-o duminică, preotul de la biserica unde mergea, a refuzat să-i dea Preacuratele Taine pe motiv că „nu se cade femeilor să vină la împărtăşanie atât de des.”
„Mă întorc acum la întâmplarea mea de Paşti. Mă pregăteam pentru sărbătoare. Îmi purificam sufletul pe cât puteam, eram surd la insulte, insensibil la lovituri, blindat împotriva foamei, încălzit de o rugăciune interioară şi în noaptea în care ştiam că este noaptea de Paşti, la ora 12 noaptea, am auzit clopotele din Aiud bătând. Vuietul lor pătrundea spiritual. Adică nu era un vuiet ca şi când ai fi lângă el, ci pătrundea prin ziduri. Era ca un mesaj pe care lumea de afară îl trimitea, lumea aceea care sărbătorea Învierea Domnului.
Nimic nu este mai de preţ decât o inimă curată, pentru că o astfel de inimă devine tron al lui Hristos. Şi ce este mai plin de slavă decât tronul lui Dumnezeu? Cu siguranţă că nimic. Dumnezeu spune despre cei cu inima curată: „Voi locui în ei şi voi umbla şi voi fi Dumnezeul lor şi ei vor fi poporul Meu”.
Doar că trecerea de la deznădejdea în care ne aruncă păcatul la Bucuria cea Mare adusă de Fiul lui Dumnezeu făcut Om se face prin moarte: moartea păcatului şi a plăcerii în care ne înglodează. Şi mulţi se tem de această moarte şi nu cred că sufletul care se uneşte cu harul prin lepădarea de păcat, în felul în care ne învaţă şi ne ajută Dumnezeu în Biserica Lui, trăieşte o adevărată înviere.
Oare nu este îndeajuns a ști că Hristos a înviat? La ce bun să se chinuie cineva cu întrebarea: „Cum a înviat?”. Întrebarea voastră vine, însă, din dragoste și entuziasm, iar nu, nicidecum, din îndoială; ca atare, îmi este dragă și această întrebare a voastră, dragii mei.
Toată imnografia sărbătorii este la timpul prezent și la persoana a I-a: „Să mergem dis-de-dimineață și, în loc de mir, cântare să aducem Stăpânului; și să vedem pe Hristos, Soarele dreptății, tuturor viață răsărind!”.
Pentru mulţi Paştile sunt o sărbătoare care vine şi trece. Nu avem puterea să ţinem harul şi bucuria. Ce e de făcut?
Sfintele Paşti şi Săptămâna Luminată se deosebesc mult de celelalte zile şi săptămâni ale anului, pentru că sunt numai revărsări de bucurie dinspre Dumnezeu spre om şi dinspre om spre Dumnezeu şi dinspre om spre oameni.
Cei mai mulți oameni cred în Învierea lui Hristos, dar foarte puțini sunt cei ce o au și o văd în chip curat; cei ce n-au văzut-o, însă, nici nu se pot închina lui Iisus Hristos ca unui Sfânt și Domn, căci „nimeni, zice, nu poate să spună că Iisus este Domn decât numai în Duhul Sfânt” (I Cor. 12, 3), și altundeva: „Duh este Dumnezeu și cei ce se închină Lui trebuie să I se închine în Duh și Adevăr” (Ioan 4, 24). Căci nici preasfântul cuvânt, pe care-l avem acum în fiecare zi în gură, nu spune: „Învierea lui Hristos crezând”, ci: „Învierea lui Hristos văzând, să ne închinăm Domnului Iisus, Celui sigur fără de păcat”. (Sfântul Cuvios Simeon Noul Teolog)
Toată istoria creștinismului nu este altceva decât istoria unei singure și veșnice minuni, a minunii Învierii lui Hristos, care se continuă neîntrerupt în inimile creștinilor, zi de zi, an de an, veac de veac, până la cea de-a Doua Venire. (Sfântul Iustin Popovici)
Dacă Hristos n-ar fi înviat, toată structura creştinismului, în special dimensiunea lui metafizică, eshatologică, care este şi chintesenţa lui, ar fi fost pierdută.
Învierea lui Hristos este învierea noastră a celor zăceam jos, la pământ (…) Învierea și slava lui Hristos este însă, precum s-a spus, slava noastră, care are loc, se face arătată și văzută nouă prin Învierea Lui întru noi; căci însușindu-Și o dată (prin Întrupare) cele ale noastre, cele pe care le face întru noi Și le atribuie Lui Însuși. Învierea sufletului este deci unirea cu viața; căci așa cum trupul mort, dacă nu primește întru sine sufletul viu și nu se amestecă în chip neamestecat cu acesta, nu se spune că este și nu poate să fie viu dacă nu se unește în chip negrăit și necontopit cu Dumnezeu, care e cu adevărat viața veșnică (I Ioan, 5, 20). (…)