
„Chiar de ai fi, cum sunt şi eu, risipitor,
Vino, căci uşa milostivirii dumnezeieşti
deschisu-s-a tuturor!”
„Chiar de ai fi, cum sunt şi eu, risipitor,
Vino, căci uşa milostivirii dumnezeieşti
deschisu-s-a tuturor!”
S-a apropiat timpul de spovedanie şi după aceea clipa cea mai dulce a împărtăşirii cu Trupul şi Sângele lui Hristos! Domnul să te binecuvânteze să le împlineşti pe amândouă cum se cuvine. Atât nevoinţele postului şi rugăciunii, cât şi tot ceea ce ai mai pregătit tu, duc către acest scop; aici ele sunt marcate cu semnul dumnezeiesc.
«În ce chip doreşte cerbul izvoarele apelor, aşa Te doreşte sufletul meu pe Tine, Dumnezeule. Însetat-a sufletul meu de Dumnezeul cel viu; când voi veni şi mă voi arăta feţei lui Dumnezeu?» (Ps. 41, 1-2)
Atunci când s-a plinit timpul arhetipic – cum s-ar spune – al sărbătorii de faţă, Cel ce este „în chipul lui Dumnezeu“ (Filipeni 2:6) şi Care a luat chip de rob, Cel făcut Mijlocitor între Dumnezeu şi om, Prunc fiind, a plinit răscumpărarea legată de patruzeci de zile.
Astăzi, iubiţii mei, este sărbătoarea Întâmpinării. Într-o asemenea zi, în Constantinopol, în biserica din Vlaherne (unde pentru prima dată am cântat „Apărătoare Doamnă…”) mergeau poporul şi împăratul şi se rugau lui Dumnezeu. Atunci, când oamenii credeau, sărbătoarea aceasta era deosebit de cinstită.
Adeseori născocim lucruri din trecut ca să desluşim de ce suntem într-o anume stare, mai curând decât să ne războim cu ea. Este greşit! Este un păcat! E ca şi cum ne-am juca cu demonii. Ni s-a dat libertate.
In timp ce am fost chemaţi spre acest mare plan, de a ne uni cu Dumnezeu, de a deveni dumnezei prin har şi de a ne bucura de această mare binecuvântare pentru care am fost zidiţi de către Creatorul nostru, noi trăim de multe ori ca şi cum acest scop mare şi nobil nu ar exista. De aceea viaţa noastră este plină de eşecuri.
Cine judecă pe celălalt să ia aminte că nici n-a auzit de pocăinţă. Sau, dacă a auzit, nu l-a atins de niciun fel. Pentru că pocăinţa înseamnă vederea propriilor tale păcate, iar judecata celuilalt este o unealtă a diavolului atât de puternică încât te împiedică, prin ea, să-ţi vezi propriile păcate. Căci, ce facem noi când îi judecăm pe ceilalţi? Tocmai ascunderea propriilor noastre neputinţe.
Dumnezeu vrea de la noi bunătate, milostivire faţă de oamenii nefericiţi, slabi, faţă de cei căzuţi şi dispreţuiţi, chiar şi faţă de cei pe care s-ar părea că avem depline drepturi de a-i socoti lepădaţi: faţă de hoţi, de bandiţi, de curve, de ucigaşi. „Cum aşa”, veţi întreba, „suntem datori să îi iubim şi pe ăştia?” Da, tocmai cu ei trebuie să fim mai atenţi, tocmai faţă de ei trebuie să avem cât mai mult tact în cuvinte, fiindcă ei sunt grav bolnavi cu duhul.
Harisma credincioșilor este, în general, harisma pocăinței. Aceasta este și a noastră a tuturor. Oricine ai fi, și patriarh, și monah, și credincios simplul, toți avem nevoie de harisma pocăinței.
Emoția este amestecată cu patimile iubirii de desfătare. Nu se identifică în întregime cu ele, dar este pătrunsă de ele în mare măsură. Un om sănătos duhovnicește este un om echilibrat în toate manifestările.
Fugi de slava deșartă și slăvit vei fi, teme-te de trufie și mărit vei fi. Că nu e dată oamenilor slava deșartă și nici trufia… Dacă de bună voie te-ai lepădat de lucrurile vieții acesteia, nicidecum să nu te cerți cu cineva pentru un lucru de nimic. Dacă ți s-a urât de slava cea deșartă, fugi de acei oameni care o vânează.
Detaşarea trebuie să se exercite faţă de prezent, dar şi faţă de viitor şi trecut. De aici, sfatul des dat de către avva Serghie, acela de „a trăi de pe o zi pe alta”. Pentru a stabili şi a întreţine această stare duhovnicească, el recomandă a deprinde obiceiul de a începe fiecare zi fără a privi în urmă şi fără a te gândi la ziua de mâine, ca şi cum aceasta ar fi pe deplin nouă, ca şi cum ea ar fi singura pe care o ai dinainte.
De cele mai multe ori, rugăciunea noastră nu are destulă însufleţire, destulă convingere, destulă credinţă tocmai pentru că deznădejdea noastră nu este destul de adâncă, îl vrem pe Dumnezeu împreună cu atât de multe alte lucruri pe care le avem, dorim ajutorul Lui dar în acelaşi timp încercăm să obţinem ajutor de oriunde putem, şi-L ţinem pe Dumnezeu în rezervă, aşa, pentru orice eventualitate, poate pentru ceasul ultimei noastre încercări.
Biserica Ortodoxă îi cinstește în fiecare an, pe 30 ianuarie / 12 februarie, pe Sfinții Trei Ierarhi: Sfântul Vasile cel Mare, Sfântul Grigorie Teologul și Sfântul Ioan Gură de Aur. Sfânta Liturghie, săvârșită în cinstea Sfinților mari dascăli ai credinței, care au trăit ceea ce au învățat și au învățat ceea ce au trăit, a adunat în rugăciune obștea mănăstirii și credincioșii veniți să participe la această Sărbătoare.