Biserica lui Hristos este cea mai mare zidire de optimism care a fost făcută pe pământ. Optimismul creştinismului nu constituie pur şi simplu o teorie duhovnicească, pentru că este trăită şi fundamentată.
Nu aş putea să mă numesc pe mine însumi creştin, dacă nu aş fi optimist. Şi dacă m-aş numi creştin şi nu aş fi optimist, nu aş fi un creştin sincer. Şi voi toţi în zadar vă numiţi creştini, dacă voi nu sunteţi optimişti. Creştinismul constituie cea mai mare cetate de optimism.
De multe ori, în viața noastră vin multe ispite, clipe grele, momente foarte grele, când cineva îl poate nega chiar și pe Dumnezeu. Și să nu credeți că lepădarea de numele Domnului este numai să spui că nu există Dumnezeu. Însă lepădarea de numele Domnului este și compromisul nostru în păcat. Atunci când spunem: „Nu contează, nu s-a întâmplat nimic…” A încălca cu sânge rece porunca Domnului și a-mi îndreptăți încălcarea este și ea o lepădare…
Să nu ne grăbim și să nu ne obosim, ci pururea să punem din nou început. Ai căzut, ridică-te! Ai căzut iarăși, ridică-te iarăși! Numai pe Domnul tău să nu-L părăsești. Stăruie pe lângă El, și El își va face milă cu tine fie prin întoarcerea ta, fie prin încercare, fie prin altă faptă a purtării Sale de grijă, fără să știi tu.
Avem nevoie de alții, și când ne pare că suntem și că ne merge bine, cu atât mai mult atunci când suntem în necaz și nu ne merge bine. E greu să trăiești singur. Nu toți oamenii au vocația asta a viețuirii solitare. Monahii, da. Pustnicii, da. Dar și monahii, iubiți credincioși, Părinții Bisericii spun că cea mai frumoasă și cea mai binecuvântată de Dumnezeu formă de viețuire monahală este ceea ce noi numim obștea, adică o familie, mai mulți. Fiecare cu chilia sa, da, dar împreună sunt în biserică, împreună sunt la ascultări, împreună sunt la masă. Părinții din pustie, din pustiul Egiptului de prin secolele IV-V, viețuiau fiecare în locurile lor la distanță unii de alții, dar sâmbăta și Duminica se adunau împreună în biserică pentru Liturghie, pentru cuvânt și pentru un prânz comunitar.
„Cum voi descrie, Stăpâne, vederea Feţei Tale? Cum voi spune vederea cu neputinţă de exprimat a frumuseţii Tale? Tu, Stăpâne, dintr-odată Te-ai arătat de sus mult mai mare decât soarele strălucind din ceruri şi până în inima mea. Îţi mulţumesc că mi Te-ai descoperit mie, celui ce şedeam în întuneric, mi-ai strălucit, mi Te-ai arătat lumină, m-ai luminat întreg cu întreagă lumina Ta şi m-am făcut lumină în noapte, deşi eram în mijlocul întunericului“. (Sfântul Simeon Noul Teolog)
În fiecare an, la data de 6/19 august, sărbătorim una dintre cele mai mari sărbători ale Ortodoxiei – Schimbarea la Față a Domnului și Mântuitorului nostru Iisus Hristos pe muntele Tabor.
„Doamne, bine este să fim noi aici”. (Matei 17, 4)
În fiecare an, la 6/19 august, prăznuim una dintre cele mai mari sărbători creștine – Schimbarea la Față a Mântuitorului pe muntele Tabor.
Să nu mire pe nimeni că eu amintesc cam des despre boala aceasta a sufletului. Astăzi lumea este bântuită mai mult ca oricând de răutatea aceasta şi cele mai multe crime – despre care aflăm din ziare – sunt urmările deznădejdii.
Într-o vreme în care toată forța și toată energia părinților se concentrează pe educația copiilor și viitorul lor, prea puțini dintre noi ne mai gândim și la creșterea spirituală a odraslelor noastre. Cu gânduri de bine, îi vedem peste ani „oameni la casa lor”. Este normal să fie așa. Dar, câți dintre noi, părinții de astăzi, ne mai dorim ca măcar unul dintre copiii noștri să fie cinstiți ca sfinți?
Dragostea lăuntrică îl trădează pe cel care o are, deoarece îndulceşte chiar şi pe întreg omul din afară şi îl înfrumuseţează cu harul dumnezeiesc, care nu se poate ascunde, fiindcă iradiază.
Îngerul întotdeauna împarte ca un înger ceea ce are, bucurie şi veselie cerească, în timp ce diavolul care se camuflează în înger împrăştie tulburare (ceea ce are) sau irită puţin inima, ca să înşele sufletul cu plăcerea trupească, ca şi cum aceasta ar fi, chipurile, duhovnicească, dumnezeiască.
Să cerem de la Hristos să ne adauge credinţă şi să ne-o mărească. Ce i-au spus Apostolii lui Hristos? Oare n-au spus: „Sporeşte-ne credinţa?” Când spui „sporeşte”, înseamnă că te încredinţezi pe tine lui Dumnezeu. Pentru că de nu se încredinţează cineva pe sine lui Dumnezeu, ce să-i sporească Dumnezeu? Cerem de la Dumnezeu să ne sporească credinţa nu ca să facem minuni, ci ca să-L iubim mai mult. (Sfântul Paisie Aghioritul)
În vremea aceea, iată s-a apropiat de Iisus un om, îngenunchind înaintea Lui şi zicând: Doamne, miluieşte pe fiul meu, că este lunatec şi pătimeşte rău: de multe ori cade în foc şi de multe ori în apă. Şi l-am adus la ucenicii Tăi, dar n-au putut să-l vindece. Iar Iisus, răspunzând, a zis: o, neam necredincios şi îndărătnic! Până când voi fi cu voi? Până când vă voi răbda pe voi? Aduceţi-l aici la Mine. Şi l-a certat Iisus şi diavolul a ieşit din el, şi copilul s-a tămăduit chiar în ceasul acela. Atunci, apropiindu-se de Iisus când era singur, ucenicii I-au zis: de ce noi n-am putut să-l scoatem? Iar Iisus le-a răspuns: din pricina necredinţei voastre; căci adevărat vă spun vouă că: de veţi avea credinţă cât un grăunte de muştar, veţi zice muntelui acestuia, mută-te de aici dincolo, şi se va muta; şi nimic nu va fi cu neputinţă pentru voi. Dar acest neam de diavoli nu iese decât numai cu rugăciune şi cu post. Pe când străbăteau ei Galileea, Iisus le-a spus: Fiul Omului are să fie dat în mâinile oamenilor şi-L vor omorî, dar a treia zi va învia. Iar ucenicii s-au întristat foarte (Matei 17, 14-23).
Un tătic îndurerat, deznădăjduit, se înfățișează Domnului Hristos, avea o suferință maximă. Copilul său era demonizat, posedat de un duh, ne spune Evanghelistul Marcu, mut și surd, și care se manifesta foarte agresiv, violent, față de copil, dar și prin atmosfera pe care o crea prin aceste manifestări.