Un tătic îndurerat, deznădăjduit, se înfățișează Domnului Hristos, avea o suferință maximă. Copilul său era demonizat, posedat de un duh, ne spune Evanghelistul Marcu, mut și surd, și care se manifesta foarte agresiv, violent, față de copil, dar și prin atmosfera pe care o crea prin aceste manifestări.
Probabil că nu există suferință mai mare în lume decât a părintelui pentru copilul său, de aceea îl înțelegem pe tăticul îndurerat care vine la Domnul Hristos. De fapt cred că nu era o graniță între suferința copilului și suferința tăticului, poate chiar mai mare era suferința tăticului sau pentru copilul care trecea prin aceste experiențe groaznice pe care ni le descrie el însuși, întrebat fiind de Domnul Hristos. I se înfățișează Domnului Hristos, într-un fel deznădăjduit, pentru că prima încercare eșuase. Se înfățișase cu copilul său ucenicilor, având această încredere că ucenicii pot să îi redea sănătatea pe care și-o pierduse din pruncie, după cuvintele sale.
Duhul cel rău, vedeți, dintru tinerețe îl poseda-se. Și acum vine cea de-a doua șansă, se înfățișează înaintea Domnului Hristos care apare în mulțimea care se afla în tulburare, și din pricina tânărului care le stătea în față, dar din pricina eșecului pe care îl avuseseră ucenicii față de această vindecare. Și cuvântul pe care îl adresează Hristos solicitării tatălui îndurerat este unul destul de aspru, aici este vorba despre un soi de judecată: „O, neam necredincios, până când voi fi cu voi? Până când vă voi răbda pe voi?” Și apoi adaugă: „Aduceți-l la Mine!”. Socotesc că această mustrare venea pentru toți, și pentru tătic, pentru că vom vedea că nici el nu avea o credință puternică, și pentru lumea care îi înconjura, dar și pentru ucenici, pentru că nici ei măcar nu au înțeles un lucru, că dacă e să facă vreo minune, minunea nu o fac ei, ci Hristos care lucrează în ei. Aici este vorba de definiția credinței, așa cum o evocam mai înainte.
Nu ei sunt în stare să facă ceva, Hristos este Cel care lucrează în ei. Aș zice că această mustrare, într-un sens, ne trimite la o înțelegere autonomă – noi suntem în stare să facem ceva, noi putem în virtutea unei trimiteri – și lucrul acesta îl zic și pentru atunci, dar și pentru acum: nimeni în lumea aceasta, nici noi preoții nu putem să facem nimic, decât Hristos care lucrează în noi. El este puterea noastră. Oricine s-ar depărta de Domnul Hristos și ar avea această încredere în propriile sale puteri, se înșală, și lucrarea pe care el o face nu este lucrarea lui Hristos, și Hristos ne poate spune: cu adevărat, nu vă cunosc pe voi!
Și apoi, după acest moment de judecată, se deschide un dialog între tăticul îndurerat și Domnul Hristos. Îi cere milă Domnului Hristos, dar cu acel semn de întrebare, de dubiu, care este, aș zice, specific uman: dacă poți face ceva, ai milă de noi, ai milă de copilul meu! „Dacă poți”. Dacă este să fim sinceri cred că de aici pornește și credința noastră: dacă poți! Deși Domnul ne spune și ne arată că poate, totuși, oameni fiind, de aici pornim. Dacă poți, fă ceva, ai milă de noi! Și apoi Domnul Hristos îi răspunde folosind propriul stil al întrebării tăticului: dacă poți crede, totul este cu putință celui care crede.
Și începem și noi de-aicea: dacă poți, Doamne, ceva! Dacă suntem onești și recunoaștem acest lucru, pentru că din comportamentele noastre se vede că de aici pornim și este foarte bine să fim sinceri. Dacă poți, Doamne! Asta este omul, asta suntem noi, Doamne! Și atunci Domnul ne răspunde cum i-a răspuns și tatălui: De poți crede, totul este cu putință celui care crede. Și aici socotesc eu că ne arată credința ca putere. Foarte multă vreme, și noi, eu și poate și alții, reduceam credința la un soi de test în vremuri speciale. Domnul te supune unor experiențe mai dure, mai aspre și ți se cere credința, dacă ești vrednic de El sau nu. Și vă mărturisesc că acest mod de înțelegere îmi era tare greu pentru că mă simțeam foarte vulnerabil. Dar Evanghelia de astăzi ne descoperă o altă fațetă a credinței care mi se pare că este mult mai încurajatoare: totul este cu putință celui care crede. Credința nu este doar un simplu test, ci este mai degrabă o putere și atunci deja este o psihologie pozitivă în spatele acestei enunțări: dacă cineva este în stare să creadă, atunci totul este cu putință. Și ce este această putere a credinței? Încă o dată zic: Hristos este Cel care lucrează în mine. Ce este credința? Hristos în mine.
De aceea, prin orice mijloace, oricând, dar mai ales în aceste vremuri, e nevoie să-L aducem pe Hristos în noi, să intre odată cu respirația noastră, să intre odată cu mâncarea pe care o consumăm, să intre odată cu imaginile pe care le vedem, cu lectura pe care o avem, cuvintele pe care le rostim, cu comportamentele pe care le avem. Hristos să fie piatra cea din capul unghiului pe care ne construim orice edificiu, pe care ne așezăm siguranța noastră în aceste vremuri mișcătoare, nesigure. Evanghelia de astăzi ne arată acest lucru.
Și apoi vine și răspunsul care a făcut istorie, răspunsul tatălui la această provocare a lui Hristos: Cred, Doamne, ajută necredinței mele! Acesta este omul: Aș vrea, Doamne, să cred, dar îmi e greu să cred pentru că logica îmi spune că nu e loc de credință. În niște vremuri care sunt schimbătoare, nesigure, mișcătoare, logica îmi spune că nu e spațiu pentru credință și, tocmai de aceea, credința nu este logică, credința trece dincolo de logică, credința trece în spațiul lui Dumnezeu. Hristos este în mine. Dar acest răspuns al tăticului îndurerat este unul de sinceritate: Cred, Doamne, ajută necredinței mele! Doamne, aș vrea să cred mai tare, Doamne, sporește-mi credința, ca oarecând apostolilor! Doamne, am nevoie și de credință de la Tine, am nevoie ca Tu să lucrezi credința mea!
Vreme este să Îl lăsăm pe Hristos să lucreze în noi, El să fie începutul și sfârșitul vieții noastre, singurul mijloc de stabilitate, dintotdeauna și pentru totdeauna.
Extras din predica PS Benedict Bistrițeanul