Păcatul lucrează în mine prin gândul păcătos, prin simțirea inimii și prin simțirile trupești, lucrează prin închipuire. Privirea înlăuntrul meu îmi arată că în toată ființa mea există o vătămare păcătoasă, care consimte și ajută păcatului care năpădește asupra mea din afară. Eu sunt asemenea celui legat cu lanțuri.
“Să nu cazi cu duhul, suflete, să nu te necăjeşti, să nu rosteşti asupră-ţi judecată fără întoarcere din pricina mulţimii păcatelor, să nu atragi asupra ta focul, să nu grăieşti: „M-a lepădat de la faţa Să Domnul”. Nu plac lui Dumnezeu vorbe ca acestea. Oare cel care a căzut nu mai poate să se ridice? Oare cel ce s-a abătut nu mai poate să se întoarcă? Sau nu ai auzit ce fel este harul Tatălui faţă de fiul risipitor?
Luați bine aminte să nu lăsați niciodată ”blestemul” lui ”de ce?” să vă intre în inimă. Unde este Dumnezeu? Nu este El Cel care le cârmuiește pe toate?! Dacă până și ”firele de păr de pe capul vostru sunt numărate!”. Așadar, ce se întâmplă și nu știe Dumnezeu? Dacă El, Atotputernicul, Cârmuitorul, Purtătorul de grijă, Susținătorul a toate, nu semnează, cine poate să ispitească? Așadar, atunci când știți aceste lucruri, veți rămâne statornici, neclintiți, și veți deveni un exemplu bun pentru ceilalți, când vor vedea că nu vă clătinați în ispite!
Inima dumneavoastră să fie numai a Domnului, iar în Domnul – și a aproapelui. Fără îndeplinirea acestei condiții este cumplit să fii al omului. „Nu vă faceți robi oamenilor” (I Corinteni 7, 23), a zis apostolul.
Întotdeauna m-au mișcat până în adâncul sufletului cuvintele pe care Sfântul Ioan Înaintemergătorul le-a rostit cu privire la Domnul și la sine însuși și care ni s-au păstrat în Evanghelia după Ioan:
Harul divin care acoperă jertfa cea fără de sânge se oferă nu numai celor vii, ci şi morţilor. De aceea slujitorii nu încetează să se roage nu numai „pentru sănătatea”, ci şi „pentru odihna sufletelor adormiţilor robilor lui Dumnezeu”.
„O, iubite şi Preadulce lisuse Hristoase, cine Te-a rugat pentru mine ca să mă aduci în această lume şi să mă nasc din părinţi buni şi credincioşi (…)? Cu cât trebuie, dar, să Te iubesc mai mult şi să-Ţi mulţumesc pentru acest dar atât de mare şi pentru binefacerea pe care mi-ai dat-o? Chiar şi sângele meu de l-aş vărsa, tot nu aş putea să-Ţi mulţumesc”.
Cel ce dă să dea în numele lui Hristos, iar cel ce primeşte să primească în numele lui Hristos, ca binecuvântarea lui Dumnezeu să fie de amândouă părţile. Iar rugăciunea săracului e auzită înaintea lui Dumnezeu.
Vai mie, ce osândă mă așteaptă și de ce rușine sunt vrednic! Cele ascunse ale mele nu sunt ca cele din afară; vorbesc despre despătimire, dar mă gândesc zi și noapte la patimi de rușine; am neprihănirea pe limbă, dar în cuget mă îndeletnicesc cu netrebnicii.
„Nu vă îngrijiţi.” [nu vă îngrijorați] „Dar cum să trăim? Trebuie să mâncăm, să bem, să ne îmbrăcăm.” Dar Mântuitorul nu spune: „Nu faceţi nimic”, El spune: „Nu vă îngrijiţi”, adică nu vă lăsaţi roşi de grija aceea care macină omul ziua şi noaptea, nedându-i tihnă nici o clipă. Acest fel de grijă este o boală a sufletului şi un păcat.
De când a căzut omul în păcat există nu doar o diferență, ci o adevărată vrăjmășie între plăcere și bucurie, izvorâtă din vrăjmășia dintre „trup și duh”.
Bucuria mea, totul, orice ai cere de la Domnul Dumnezeu vei primi, numai să fie spre slava Lui sau spre folosul aproapelui, deoarece şi folosul aproapelui El tot spre slava Lui îl socoteşte, pentru care şi zice: Orice aţi făcut unuia din aceşti fraţi ai Mei mai mici, Mie aţi făcut.
Odată m-am gândit şi eu că Sfinţii Părinţi, când au primit în dar harul, l-au păstrat întreaga viaţă. Însă aici se spune să nu nădăjduim la aceasta.
Suntem creaţi după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu. Când raportăm realitatea vieţii zilnice la această revelaţie divină, cădem în deznădejde. De ce este atât de greu să trăim creştineşte aici şi acum? Pentru că este vorba de viaţa divină şi veşnică. Pentru noi, care suntem creaţi din nimic, ce relaţie este între nimicnicia noastră, sărăcia noastră şi această aspiraţie atât de înaltă, infinită?
„Bucura-te, ceea ce eşti plină de har! (Lc. 1, 28). Şi iată că celor ce şedeau pe tărâmul şi în umbra morţii le răsare pentru prima dată rază de bucurie, iată că în valea cea întunecată a plângerii se aude pentru prima dată cuvântul: „Bucură-te!”. Deci să luăm aminte! Bucură-te, ceea ce eşti plină de har! Domnul este cu tine. Pământul văduv este logodit iar cu Cerul. Ne-am depărtat de Dumnezeu, însă Dumnezeu nu ne-a părăsit. Insuşi vine, căutându-ne pe noi, cei rătăciţi, ne ia pe umerii Săi şi ne duce la Sine.” (Sfântul Teofan Zăvorâtul)
Cu toții ne vedem acum, în Post, ca fiind în drum spre Golgota, cu toții ne vedem așa cum ar trebui să ajungem în viața noastră, la un moment dat: răstigniți! Da, răstigniți! Nu ne place acest lucru și vrem a ne face viața plină de drăgălășenii, mai cu seamă lumenii…