Sfântul Isaac Sirul (secolul al VII-lea) exprimă foarte bine atitudinea realistă şi cumpătată pe care trebuie s-o păstrăm în faţa morţii: „Pune în inima ta, o, omule, gândul că trebuie să pleci şi nu conteni să-ţi spui: «Iată, îngerul a venit să mă ia, e la uşă. De ce sunt aici şi nu fac nimic? Voi pleca pentru totdeauna; nu există întoarcere». Toată noaptea să cugeţi aceasta şi nici ziua să nu părăseşti gândul. Şi când va veni ceasul plecării, primeşte-l cu bucurie, spunând: «Vino în pace! Ştiam că vei veni şi n-am fost fără băgare de seamă faţă de ce mi-ar putea folosi pe cale»”.
De fiecare dată când adormim, la căderea nopţii, pregustăm din moarte şi de fiecare dată când ne trezim în dimineaţa următoare, suntem de parcă am fi înviat din morţi. O binecuvântare evreiască spune: „Binecuvântat fii Doamne, Dumnezeul nostru, Împăratul lumii pe care o rezideşti în fiecare dimineaţă”. Acelaşi lucru se întâmplă şi cu noi: în fiecare dimineaţă, la trezire, suntem ca zidiţi din nou. Poate şi moartea ultimă va fi o „re-zidire”, o adormire urmată de o trezire. Adormim fără teamă în fiecare noapte, pentru că ştim că ne vom trezi iarăşi a doua zi dimineaţă. De ce n-am avea aceeaşi încredere în ultima adormire? De ce n-am putea crede că ne trezim, făpturi noi, în veşnicie?
Episcop Kallistos Ware, Împărăţia lăuntrică, Editura Christiana, 1996, p. 20-22