În primul meu an de preoţie, când tocmai fusesem numit să slujesc la Londra, slujeam într-o mică bisericuţă a unei frăţii ortodoxe. Odată, înainte de slujbă, m-am lovit în uşă de o băbuţă, o rusoaică de-a noastră. Eu am vrut să mă dau la o parte şi să o las să treacă, dar ea m-a împins de la spate şi mi-a zis: „Poftiţi, Batiuşca!”. Eu am trecut şi am crezut că asta a fost tot. Dar nu se terminase.
La sfârşit, bătrânica mă aştepta la ieşire: „Batiuşca ‒ îmi zice ‒, poate vă închipuiţi că v-am lăsat să treceţi pentru că vă respect personal? Dacă este aşa, vă înşelaţi. Eu încă nu vă cunosc şi, ca atare, nu am nici un temei pentru a vă respecta. V-am lăsat să treceţi pentru că purtaţi la gât crucea de preot. Iar dacă vă este greu să înţelegeţi, vă explic imediat.” Şi a început să-mi lămurească: „Vă amintiţi de intrarea Domnului în Ierusalim. Domnul Hristos venea călare pe măgăriţă, iar oamenii aşterneau înaintea Lui hainele lor şi ramuri de măslin. Ce credeţi, oare măgăriţa mergea ea şi se gândea: «Dar chiar că sunt cineva! Nici prin cap nu mi-ar fi trecut că sunt atât de importantă, ca oamenii să-şi aştearnă hainele lor înaintea mea!…». Dar oamenii îşi aşterneau hainele nu pentru picioarele măgăriţei, ci în semn de cinstire faţă de Hristos. Aşa că învăţaţi-vă şi dumneavoastră să vă faceţi măgăriţa lui Hristos”.
Şi cred că fiecare dintre noi ar putea, cu un oarecare folos să cugete despre sine că este măgăriţa lui Hristos. Nouă ni s-a dat să purtăm sfinţenia, care însă atât de mult ne depăşeşte, ne copleşeşte, care este incomensurabil mai mare decât meschinăria a ceea ce ne închipuim noi despre sine, încât noi ar trebui să trăim cutremuraţi la gândul că, da, suntem vase de lut şi purtăm o sfinţenie care nu este încăpută nici de cer, nici de pământ: pe Dumnezeul cel Viu.
Mitropolitului Antonie de Suroj, Adierea Duhului, Ed. Doxologia, 2015