Spovedania este mărturisirea de voie și sinceră a păcatelor săvârșite, fără rușine și reținere, și cu osândire de sine, cu zdrobire, în fața unei persoane rânduite de Biserică pentru iertarea păcatelor.
După astfel de nevoinţe îndelungate era de aşteptat ca el să se istovească, dar să se și sfinţească. Deşi îl durea tot trupul şi mai ales picioarele din pricina statului îndelungat la rugăciune şi genunchii din pricina îngenuncherilor.
Îndreptarea aproapelui, mai ales când e vorba de preoție, este plină de greutăți și primejdii. Căci nimeni nu poate fi vindecat cu sila și împotriva voii lui. De aceea, preotul trebuie să aibă un suflet mare și curajos, ca să nu se deznădăjduiască de mântuirea celor rătăciți, gândind necontenit: „Poate că le va da lor Dumnezeu pocăință spre cunoașterea adevărului și să scape de cursa diavolului.”
În viața Sfintei Monica, mama fericitului Augustin, cunoaștem că ea era căsătorită cu un păgân, un om aspru și foarte mânios.
Vom analiza metodele terapeutice generale, care se aplică tuturor patimilor.
Părintele Ceresc a lăsat judecata Fiului, ca Acesta să judece lumea, şi Hristos ne spune să nu judecăm. Vine omul şi ia judecata lui Dumnezeu şi judecă! Fiul lui Dumnezeu nu judecă, dar judecă omul!
Odată, când împreună cu soţia mea l-am văzut pe Stareţ, s-au întâmplat următoarele: de îndată ce am intrat în cameră, Stareţul, care era întins pe pat din pricina bolii sale, a început să ne muştruluiască râzând:
Recunoștința pornește de la gesturile foarte elementare, pe care le învățăm de acasă. Generația mea a fost învățată să spună: „Sărut mâna mamă”, „Sărut mâna tată”…”Copii de astăzi nu mai sunt învățați de mamele lor, să spună la sfârșitul mesei ‘sarut mâna mamă’.”
„Nu pot avea odihnă pe pământ cei care doresc cu sete mântuirea sufletelor lor.”, zice Sfântul Efrem Sirul.
Căci fără răgaz este lupta, fie din afară, fie dinlăuntru.
Mitropolitul Pavel de Siatista: Aceasta este drama noastră. Dumnezeu ne-a spus: „Impărăţia lui Dumnezeu este înlăuntrul nostru”. (Lc. 17,21) O căutăm în afară și de aceea nu o găsim niciodată…
Omului nu-i este dată „cunoștința binelui și răului” în sens absolut. I se spune însă ce are de făcut în calitate de creatură: să-L lase pe Dumnezeu să fie Dumnezeu, recunoscându-L drept Creator și Domn prin ținerea poruncilor Lui. Această ascultare e însă permanent contestată. Ea trebuie și poate fi înfăptuită liber, în măsura în care omul se decide în permanență din nou pentru Creatorul său și împotriva sugestiilor ispititoare ale vrăjmașului. Această decizie pentru sau împotriva Cuvântului lui Dumnezeu are loc în adâncurile aproape insondabile pentru noi ale inimii noastre. Ispitirile nu fac altceva decât să scoată la lumină această stare interioară:
