– Gheronda, mă chinuie propriile mele patimi.
– Îţi dai seama că înăuntrul tău există patimi?
– Uneori îmi dau seama.
– Asta-i bine. Când omul recunoaşte că are patimi, se smereşte şi atunci vine Harul lui Dumnezeu.
– Mă mâhnesc însă pentru faptul că greşesc mereu.
– Să te bucuri că greşeşti mereu, pentru că eşti mândră şi în felul acesta te smereşti. „Dumnezeul meu, să spui, aceasta sunt eu! Ajută-mă! Nimic nu pot să fac dacă nu mă ajuţi Tu”. Să nu deznădăjduieşti! Când greşim, ni se descoperă sinele adevărat, îl cunoaştem şi încercăm să ne îndreptăm. În felul acesta înaintăm pe calea cea bună şi nu trăim cu sentimentul fals că mergem bine. Eu mă bucur atunci când vreo neputinţă de-a mea se manifestă, când îmi ies patimile la iveală. Dacă nu ar ieşi la iveală, aş crede că m-am sfinţit, când de fapt seminţele patimilor ar rămâne în inima mea. La fel şi tu, când te mânii sau cazi în osândire, e firesc să te mâhneşti, pentru că ai căzut, dar trebuie să te şi bucuri pentru că ţi s-a dezvăluit neputinţa. Atunci te vei lupta ca să te izbăveşti de ea.
– Gheronda, când o patimă nu se manifestă un timp înseamnă că nu mai există înlăuntrul meu?
– Dacă vreo patimă există înlăuntrul tău, ea se va manifesta la un moment dat. De aceea, când ştii că înlăuntrul tău se ascunde o patimă, trebuie să fii atentă. Când ştii, de pildă, că afară de chilia ta se ascunde un şarpe, dacă ieşi afară, vei arunca o privire într-acolo şi vei fi atentă ca nu cumva să te muşte. Nu eşti în pericol când ştii că şarpele se află acolo şi eşti atentă când iese ca să-l omori, ci eşti în pericol atunci când nu ştii că se află acolo şi, păşind tu fără grijă, el poate veni să te muşte. Vreau să spun că este un lucru primejdios ca omul să nu se supravegheze pe sine şi să nu-şi cunoască patimile. Când cineva îşi cunoaşte patimile şi luptă împotriva lor, atunci îl ajută şi Hristos la dezrădăcinarea lor.
– Gheronda, nu cumva trebuie să mă nevoiesc fără să mă preocupe faptul dacă m-am îndreptat sau nu? Nu cumva a mă îndrepta ţine de Dumnezeu?
– Da, să te nevoieşti şi să le laşi pe toate în seama lui Dumnezeu, dar să te cercetezi şi pe tine însuţi ca să vezi unde te afli, ce faci. Vezi, medicul caută mai întâi să afle cauza de la care provine febra şi apoi ce medicament să-i dea bolnavului, ca să-i scadă febra. Adică, din clipa în care omul începe să-şi vadă slăbiciunile, trebuie să intre înlăuntrul său neliniştea cea bună, ca să se lupte să le corecteze. Eu mă cercetez pe mine însumi şi văd că am aceste slăbiciuni. Îmi urmez nevoinţa şi mă cercetez iarăşi pe mine însumi: „Până ieri aveam slăbiciunile cutare şi cutare. Am tăiat vreuna din ele? Unde mă aflu în ce priveşte acea patimă?”. Iar apoi Îi spun lui Dumnezeu: „Dumnezeul meu, fac ce pot, dar ajută-mi Tu ca să mă îndrept, căci singur nu pot”.
– Se poate ca un om să nu aibă puterea de a-şi vedea patimile?
– Când omul este sensibil, Dumnezeu nu îngăduie ca el să-şi cunoască patimile dintr-odată. Căci pe cel sensibil îl ispiteşte şi diavolul şi-l aruncă în deznădejde: „De ce să ai această patimă? îi spune. De ce ai făcut lucrul ăsta? Şi cum l-ai făcut pe acela? Deci nu te vei mântui”. Şi aşa poate sfârşi la psihiatrie.
Cuviosul Paisie Aghioritul, Patimi și virtuți, Editura Evanghelismos