În Apostolul de astăzi, Sfântul Apostol Pavel rezolvă o problemă grea, pe care poate că şi voi v-aţi pus-o: de ce unii oameni sunt sortiţi încă de la naştere vieţii veşnice şi fericirii veşnice, pe când alţii se nasc şi trăiesc în condiţii deloc favorabile mântuirii, de parcă ar fi lepădaţi de Dumnezeu încă de la naştere. El citează cuvintele lui Dumnezeu către marele proroc Moisi: „Voi milui pe cine voi milui şi Mă voi îndura de cine Mă voi îndura” (Rom. 9,15).
Dumnezeu ştie pe cine să miluiască şi de cine să Se îndure, cine este vrednic de ajutor, cine este vrednic de harul Lui. Domnul i-a zis lui Faraon, care nu voia să le dea drumul evreilor din robie, care, în pofida plăgilor abătute asupra Egiptului, se îndărătnicea şi îşi arăta deplina nesupunere faţă de Dumnezeu: „Pentru aceasta chiar te-am ridicat, ca să arăt în tine puterea Mea şi ca numele Meu să se vestească în tot pământul” (Rom. 9, 17). Aşadar, pe cine vrea, miluieşte, şi pe cine vrea, îl lasă împietrit.
Pentru aceasta l-a pus Dumnezeu împărat peste Egipt: ca asupra lui să arate tuturor oamenilor, tuturor neamurilor omeneşti puterea Sa – fiindcă a arătat puterea Sa, a arătat stăpânirea Sa asupra lui Faraon şi a tuturor oamenilor acestuia, atunci când prin pedeapsă groaznică i-a silit să dea drumul poporului lui Israil. Aceasta s-a făcut pentru a fi propovăduit numele lui Dumnezeu în întreg pământul. Până acum se propovăduieşte, se citeşte Sfânta Scriptură, în care e descrisă marea stăpânire a lui Dumnezeu asupra lui Faraon celui nesupus.
Aşadar, Dumnezeu pe cine vrea să miluiască, miluieşte; de cine vrea să Se îndure, Se îndură. Faraon se împietrea tot mai mult cu fiecare cerere a lui Moisi – se învârtoşa tot mai mult, şi Dumnezeu îngăduia împietrirea lui.
„Deci, dar, Dumnezeu pe cine voieşte îl miluieşte, iar pe cine voieşte îl împietreşte. Imi vei zice deci: De ce mai dojeneşte? Căci voinţei Lui cine i-a stat împotrivă? Dar, omule, tu cine eşti care răspunzi împotriva lui Dumnezeu? Oare făptura va zice Celui Ce a făcut-o: «De ce m-ai făcut aşa?» Sau nu are olarul putere peste lutul lui, ca din aceeaşi frământătură să facă un vas de cinste, iar altul de necinste? Si ce este dacă Dumnezeu, voind să-Şi arate mânia şi să facă cunoscută puterea Sa, a suferit cu multă răbdare vasele mâniei Sale, gătite spre pierire, şi ca să facă cunoscută bogăţia slavei Sale către vasele milei, pe care mai dinainte le-a gătit spre slavă?” (Rom. 9,
18-23). Stăpânire are olarul să facă din lut orice va voi: vase spre întrebuinţare înaltă şi vase spre întrebuinţări josnice. Cine îi va putea spune: „De ce ai făcut aşa şi nu altfel?”
Tot aşa şi oamenii se nasc în fel şi fel de condiţii, cu felurite îndreptări ale gândurilor, ale simţămintelor, cu inimi felurite. De ce se nasc aşa? De ce nu se nasc toţi blânzi, smeriţi, cu inimă deschisă înaintea iui Dumnezeu? Dar ce, credeţi că Domnul nu ar vrea asta?
Domnul pe toţi îi iubeşte şi pe toţi doreşte să-i mântuiască, dar foarte mulţi nu doresc să se mântuiască, nu iubesc binele, au îndrăgit răul şi nedreptatea. Dumnezeu nu vrea pierzarea păcătoşilor, dar întrucât ei înşişi nu vor mântuirea, ci caută pierzarea, îi lasă în soarta lor – şi care este soarta omului dacă îl părăseşte Dumnezeu, dacă nu are ajutorul Lui haric? Cade în stăpânirea diavolului, îl sfâşie demonii; tot lucrul bun care mai rămâne în inima lui e nimicit de draci, şi el se întăreşte tot mai mult în rău.
Ce, Dumnezeu vrea asta? Dumnezeu le-a menit această soartă? Nimeni să nu II învinuiască pentru calea pe care oamenii singuri şi-au ales-o. Toţi sunteţi sub dreptatea lui Dumnezeu, şi să ştie toţi că Dumnezeul Atotştiutorul, Dumnezeu Cunoscătorul inimilor, ştie pe cine să miluiască, de cine să Se îndure.
Dumnezeu rabdă însă până la o vreme vasele mâniei, pe cei ce păcătuiesc greu nu-i loveşte cu moarte încă de acum; voi ştiţi că de foarte multe ori păcătoşii o duc bine în această viaţă. De ce? Domnul îndelung rabdă, cruţă aceste vase ale mâniei, fiindcă este nevoie de ele pentru recunoaşterea marilor căi, numai de El ştiute, ale mântuirii omenirii.
Este nevoie şi de păcătoşi, este nevoie şi de necinstitorii de Dumnezeu, fiindcă ştim cu toţii că în toată lumea domneşte legea contrastului: luminii i se opune întunericul, căldurii – frigul.
Aşa stau lucrurile în toate, aşa stau şi în neamul omenesc. Este nevoie de contrast între păcătoşi şi drepţi; trebuie ca drepţii să vadă cum pătimesc şi pier următorii minciunii, să vadă cum pier oamenii care au ales calea răului şi, văzând aceasta, să se păzească de calea răului. Imaginea păcătoşilor îi înspăimântă, le arată calea de care trebuie să se teamă.
De aceea şi păzeşte Domnul, până la o vreme, vasele mâniei, de aceea nu le loveşte îndată – şi nu numai de aceea, ci şi fiindcă ştie Domnul că nu puţini păcătoşi sunt în stare de pocăinţă, că până şi oameni care au păcătuit greu pot ajunge sfinţi, chiar făcători de minuni, El rabdă până în sfârşit.
Ţineţi însă minte că sunt vase ale mâniei, aşa cum sunt şi vase ale harului dumnezeiesc; temeţi-vă să nu ajungă careva dintre voi vas al mâniei. Trăiţi în aşa fel încât să fiţi vase curate, gata să încapă harul dumnezeiesc.
Sfântul Luca al Crimeei,Cuvântări de foc, Editura Sophia