Dacă păstrezi tăcerea, să fie din iubire; dacă strigi să fie din iubire; dacă îndrepţi, îndreaptă din iubire; dacă ierţi, iartă din iubire. Rădăcina interioară să fie cea a iubirii, din această rădăcina nu poate ieşi decât bine.
Să iubești pe Dumnezeu din toată virtutea ta, ca prin toate acțiunile tale să placi Aceluia. După cum cel legat prin căsătorie se străduiește să placă soției, cu atât mai mult monahul trebuie, prin orice mijloace, să placă lui Hristos. „Cel ce păzește poruncile Lui (Hristos), rămâne în Dumnezeu și Dumnezeu în el” (I Ioan 3, 24). Dumnezeu nu vrea să fie iubit prin vorbe, ci prin inimă curată și fapte bune.
O altă stare maladivă a minţii constă în apatie, indiferenţă, sau insensibilitate: „Insensibilitatea inimii întunecă mintea”, spune Sfântul Ioan Scărarul. Sau: „Când (demonii) au pus stăpânire pe suflet şi au stins lumina minţii, atunci nu vor mai exista în noi, ticăloşii, nici trezvie, nici discernământ, nici judecată, nici ruşine, ci insensibilitate şi nesimţire şi confuzie şi orbire”.
Ceea ce este important în viaţa noastră nu este ceea ce se întâmplă – dacă este bine sau rău -, ci cu ce ochi privim. Omul care are vederea pervertită şi binele îl vede ca rău şi răul îl încurcă. Insă omul care are luminarea lui Dumnezeu, şi răul îl vede ca pe o binecuvântare. Acesta este indicele stării noastre duhovniceşti. Nimic altceva.
Zice avva Isaac Sirul: „Pentru cei buni, toate sunt bune…“, acela care are gând bun vede lucrurile totdeauna frumoase, „…iar cei vicleni pe toate viclene”.
Când eşti rănit sufleteşte, din căderea în păcat prin neputinţă ori răutate, nu te împuţina cu duhul şi nu te tulbura, ci întoarce-te la Dumnezeu şi zi: „Iată, Doamne, ce am făcut ca om ce sunt; nu era posibil a aştepta altceva de la mine, cel cu o voie atât de slabă şi neputincioasă. Nu era de aşteptat decât cădere şi prăbuşire”. Şi aici, condamnă-te în ochii tăi de ajuns, frânge-ţi inima de mare durere pentru ceea ce ai pricinuit lui Dumnezeu, dar, fără să te tulburi, condamnă-ţi patimile rele şi mai ales acea pasiune care ţi-a produs căderea. Apoi zi: „Domnul meu, nici până acum n-aş fi putut sta, dacă nu m-ai fi sprijinit prin suprema Ta bunătate”.
1. Tragedia vremurilor noastre stă în absența aproape desăvârșită a conștiinței că există două împărății, cea vremelnică și cea veșnică. Vrem să construim Împărăția cerurilor pe pământ, respingând orice idee de înviere sau veșnicie.
În rugăciune, cel mai important este sinceritatea inimii. Nu contează câte cuvinte rostim, ci cât de mult suntem prezenți cu inima și mintea noastră în fața lui Dumnezeu. Dumnezeu cunoaște toate dorințele și nevoile noastre, și nu are nevoie de explicații lungi. Ceea ce caută El este un suflet deschis și sincer, o inimă smerită care să Îl caute cu adevărat.
Într-o zi a venit la Colibă cineva şi mi-a spus că este foarte mâhnit, pentru că nu se înţelege cu femeia lui. Cu toate acestea am văzut că nu există ceva serios între ei. El are o “umflătură”, femeia lui alta şi de aceea nu se pot apropia unul de altul. Au nevoie de puţină “rindeluire”.
Este unul dintre cele mai importante momente din viața mea. Eram stareț la Rohia. Alexandru era student. Venea la Rohia destul de des. Tot timpul stătea pe scări în fața bisericii. Terminase anul II la Politehnică. Stătea și privea spre biserică, în lumea lui. Era foarte, foarte trist. Era bolnav. Inima nu-i lucra în ritm cu organismul. Nu putea face față, pe ce crește omul. Și el știa, că doctorii i-o spus că nu-i salvare. Și după o lună o plecat la Lăpuș. La sfârșitul lui februarie, am primit o veste. A vinit un delegat de la Alexandru și mi-o comunicat : „Alexandru vă roagă să veniți să-l vizitați”.
“… Să revin la cuvântul: „Ţine-ţi mintea în iad şi nu deznădăjdui“. Părintele Sofronie, când a auzit cuvântul acesta pentru prima oară, a simţit că acest cuvânt era cuvânt dumnezeiesc, nu numai pentru Siluan şi mântuirea lui, ci pentru o întreagă epocă, pentru toată deznădejdea asta care se înfiripă într-o lume deosebit de deznădăjduită, aşa cum o cunoscuse el, după Primul Război Mondial.
Dacă aș întâlni un preot și un Înger, m-aș pleca întâi preotului până la pământ și i-aș sărută mâna sfințitoare și apoi m-aș pleca Îngerului. (Sfântul Ioan Gură de Aur)
Deoarece preotul are îndrăzneală la Dumnezeu prin Har să jertfească la epicleză pe Însuși Fiul, transformând pâinea și vinul în cinstit Trup și Sânge dumnezeiesc.
Asemenea mielului este preotul. Jertfă și iar jertfă!
Un preot căsătorit spunea:
Psihoterapia ortodoxă nu se referă doar la tratarea tulburărilor psihologice în sensul modern al cuvântului, ci la vindecarea completă a sufletului omenesc de patimi și păcate. În tradiția ortodoxă, sufletul uman este bolnav atunci când este dominat de patimi, iar vindecarea sa începe prin curățirea inimii.
