“… Să revin la cuvântul: „Ţine-ţi mintea în iad şi nu deznădăjdui“. Părintele Sofronie, când a auzit cuvântul acesta pentru prima oară, a simţit că acest cuvânt era cuvânt dumnezeiesc, nu numai pentru Siluan şi mântuirea lui, ci pentru o întreagă epocă, pentru toată deznădejdea asta care se înfiripă într-o lume deosebit de deznădăjduită, aşa cum o cunoscuse el, după Primul Război Mondial. Aş vrea să mai adaug şi cuvântul ăsta: când zice Dumnezeu „nu deznădăjdui!“, pe mulţi i-am văzut încordându-se peste măsură – că deja erau prea stresaţi –: „Cum să mă ţin să nu deznădăjduiesc, să nu-L supăr pe Dumnezeu?“ Nu, fraţilor, nu despre asta e vorba, nu interzice Dumnezeu deznădejdea, dar ne spune că… nu-i nevoie! Nu-i nevoie să deznădăjduim!
Când nu mai poţi, când înnebuneşti… cum i-a zis părintele Sofronie unui pustnic: „Du-te şi fă-ţi o ceaşcă cu ceai“. Sau cum i-a zis Sfântul Isaac Sirul unui pustnic: „Când simţi gândurile de hulă că te biruiesc, înveleşte-te în mantia ta şi culcă-te“. Zic eu pe limba noastră modernă: „Trage un pui de somn“, refă-te trupeşte şi, după aia, când îţi refaci puterile, continui… Părintele Sofronie i-a împărtăşit acelui pustnic ceea ce trăia el, văzându-i starea duhovnicească în care era (acela ceruse un cuvânt de mântuire) – el tocmai îl găzduia, îi pregătise un ceai, nişte biscuiţi şi ce-avea el acolo. Şi-i zice pustnicului: „Trăieşte-ţi deznădejdea până la capăt. Când simţi că te apropii de a cădea în prăpastie, du-te şi fă-ţi un ceai“. Adică: mângâie-te. Şi când te întăreşti, poţi să continui. Aşa cum făcea şi el. Continui în ce fel? Ştiind că există pe undeva, încă necunoscută mie, o Pronie dumnezeiască, pe care aştept s-o văd (…).
În cele mai cumplite momente ale vieţii nu numai că nu este cazul să deznădăjduim, să dăm drumul oricărei nădejdi şi să ne dăm morţii, ca să ne încuiem în acea deznădejde; dar, mai mult: de multe ori, poate de fiecare dată, cele mai cumplite ale vieţii noastre sunt, potenţial, cele mai preţioase. Ăla e momentul când trebuie încă o clipă să ţii… Gândeşte-te la chipul marinarului care a fost prins pe puntea corăbiei de un val care năvăleşte peste corabie şi pentru o secundă sau două puntea corăbiei va fi sub mare: păi, ăla-i momentul să dai drumul la bară? Nu, nu e nici măcar momentul în care să încerci să fugi ca să-ţi „câştigi” cabina. Nu, ci ăla e momentul în care trebuie un singur lucru: să ţii bara! Şi-ţi ţii şi respiraţia până când trece valul. Când se ridică apoi corabia deasupra valurilor, atunci poţi să te duci, tuşti, în cabină, dacă e cazul… Deci în momentele cele mai grele, cele mai sfâşietoare şi tragice ale vieţii noastre, momentele alea sunt, potenţial, cele mai preţioase (…).
Am vorbit de viaţa noastră personală, dar (e valabil şi pentru) viaţa noastră mondială. Că vorbim de perioada eshatologică, adică perioada sfârşitului… (…) Bănuiesc că această perioadă, oricât de tragică…, ba nu: cu cât mai tragică, cu cât mai sfâşietoare este, cu atât mai preţioasă, nu numai pentru viaţa noastră personală, dar şi adamic, istoric. Ce va fi? Vom vedea, dar noi trăim cu nădejde în Dumnezeul nostru. Şi cerem lui Dumnezeu ca ceea ce nu poate face omul, să cultive El în noi, după cuvântul Lui: „Ceea ce este cu neputinţă omului, este cu putinţă lui Dumnezeu“. Şi mai mult ca oricând trebuie să înteţim rugăciunea asta: „Doamne, vino şi sălăşluieşte în mine şi Tu Însuţi lucrează în mine cele bineplăcute Ţie!“ Şi dintre „cele bineplăcute“ de care avem nevoie astăzi este vorba de o credinţă care să ne sprijinească prin nişte evenimente, vedem, poate din ce în ce mai cumplite, din ce în ce mai de necrezut. Nu numai că nu este clipa să deznădăjduim, ci acum este momentul în care trebuie să ţinem „bara” mai mult ca orişicând, până va trece valul. Cine ştie cum şi în ce fel? Dar esenţialul este cuvântul: „Ţine-ţi mintea în iad şi nu deznădăjdui“ (…).
Cu Revoluţia industrială şi cu Primul Război Mondial începe o altă lume. Şi în lumea asta încercăm, cât putem şi noi, să trăim cum au trăit Părinţii noştri. Cât putem: multam Ţie, Doamne,… cât nu putem: …răbdare! Şi cum zicea părintele Cleopa: răbdare, răbdare, răbdare… Domnul să vă dea şi să ne dea la toţi o oarecare tainică mângâiere dumnezeiască, cu care poţi să treci! Mângâierea marinarului care ştie că valul ăla va trece, doar acum una să ştiu: să ţin bara asta…”
Din conferinţa “Filocalia – întrupare şi premise eshatologice”