Ceea ce este important în viaţa noastră nu este ceea ce se întâmplă – dacă este bine sau rău -, ci cu ce ochi privim. Omul care are vederea pervertită şi binele îl vede ca rău şi răul îl încurcă. Insă omul care are luminarea lui Dumnezeu, şi răul îl vede ca pe o binecuvântare. Acesta este indicele stării noastre duhovniceşti. Nimic altceva.
Zice avva Isaac Sirul: „Pentru cei buni, toate sunt bune…“, acela care are gând bun vede lucrurile totdeauna frumoase, „…iar cei vicleni pe toate viclene”. Cei cu gânduri viclene le văd pe toate urâte. Ce este diavolul? Ce este demonismul: el face frumuseţea urâţenie. Şi ce este Dumnezeu? Ce este dragostea? Urâţenia o face cunoscută ca frumuseţe.
Care este răspunderea noastră? Noi credem că omul capabil este omul deştept, cel isteţ, care are o asemenea putere analitică şi o asemenea minte pătrunzătoare, încât să tragă o concluzie sigură şi obiectivă, anume că altul este strâmb, în vreme ce el este sănătos. Această poziţie concretă este boală.
Care este starea duhovnicească? Aceea care ne dă nădejde nouă înşine şi celorlalţi. Aceasta este vederea duhovnicească. Aceasta este luminarea: să-l vezi pe păcătos şi să-i dai nădejde; prin urâţenie să vezi frumuseţea care se ascunde în spatele ei şi să dăm posibilităţi fratelui nostru si nouă înşine.
Aceasta este nădejdea lui Dumnezeu. Aceasta este răspunderea noastră. Dacă ne surprindem pe noi înşine că ne plângem, că cârtim, că acuzăm, atunci ne aflăm într-o stare de cădere. “Să fim foarte deştepţi şi să le înţelegem pe toate”. Această deşteptăciune este păcătoasă, este blestem. Mai bine să fim mici, neînsemnaţi, să nădăjduim şi să ne bucurăm de fiecare om şi să nu deznădăjduim de orice lucru rău.
Aşadar, este o mare cursă deşteptăciunea de acest fel, care este întunecime duhovnicească. Să desfiinţăm această deşteptăciune a noastră, să ne răstignim gândul nostru, să devenim neînţelepţi, mici, neînsemnaţi. Să luăm locul care ni se potriveşte, acela care se află la picioarele Domnului nostru şi să cerem, căzând la picioarele Lui, mila Sa. Să înţelegem că nu ne mântuim pentru că suntem vrednici, ci întrucât există Cineva Atotputernic care ne iubeşte.
[…]
Această abordare creştină bolnavă, care-l vede „pretutindeni pe Antihrist”, „peste tot rău”, „pretutindeni păcat”, într-o oarecare măsură este o stare demonică, nu este a lui Dumnezeu. Cum priveşte omul lui Dumnezeu: „Vai, vai, în ce nefericire este lumea, este într-un impas, dar… aproape este izbăvirea ei“. Cu cât mai fără de ieşire sunt lucrurile, cu atât mai aproape este Dumnezeu, deoarece unde s-a înmulţit păcatul mai mult a prisosit harul.
Ce să facem? Să dobândim această vedere. Aşadar, care este această vedere? Să nădăjduim. Ne aflăm în situaţii urâte? Nu! Ce grăieşte omul lui Dumnezeu? „Mă aflu într-o situaţie dureroasă, dar până voi muri nu voi înceta să nădăjduiesc şi să mă bucur în ciuda păcatului meu; şi nu numai pentru mine voi nădăjdui, voi nădăjdui pentru fiecare om”. Îl vom vedea pe om că este în pragul morţii, că este în păcatul său şi vom nădăjdui.
Ce ne odihneşte? Ce ne dă iertare? Faptul că, în ciuda păcatelor noastre, nădăjduim! Şi care este lucrul demonic? Să fim în Biserică şi să spunem: “Vai, vai, nu mai este mântuire”, „vai, vai, suntem pierduţi”. Da, suntem pierduţi, dar, din pricina iubirii lui Dumnezeu, nădăjduim, este de ajuns să avem această credinţă şi încredere.
Preot Varnava Iankos, Biserica pacatosilor, Editura Egumenita, 2016