
Niciodată nu suntem părăsiți când Dumnezeu este cu noi, când Maica Domnului este cu noi





Care fapt de pe lumea asta nu-i în stare să te îndemne spre virtute? Nu vezi cât de trecător e traiul pe pământ?

Omule, tu încă te temi ca nu cumva să ai de suferit. Încă vrei ca tu şi ai tăi să vă bucuraţi de toate cele ale lumii. Dar viaţa îndestulată nu este măsura dragostei dumnezeieşti!

– Dragă, există… În privinţa aceasta, două lucruri trebuie să avem în vedere. Pe de o parte, rânduiala Bisericii, care îi exclude de la pomenirile la Sfânta Liturghie pe cei care n-ar fi vrednici să se împărtăşească.


Rânduiala și textul slujbei Sfântului Maslu ne descoperă cinci scopuri principale ale acestei Taine, și anume vindecarea, ușurarea durerilor și a suferințelor, iertarea păcatelor, mângâierea bolnavului și, în cele din urmă, mântuirea.

Ca nişte următori ai modelului originar, aceştia urmează Începătorului şi Căpeteniei lor, care le spune: „În lume necazuri veţi avea” (Ioan 16, 33) și „veţi fi urâţi de toţi pentru numele Meu” (Matei 10, 22) şi „dacă M-au prigonit pe Mine, şi pe voi vă vor prigoni” (Ioan 15, 20) şi, iarăşi, „voi sunteţi aceia care aţi rămas cu Mine în încercările Mele” (Luca 22, 28). Iar în rugăciunea Sa arhierească spune: „Părinte, Eu le-am dat lor cuvântul Tău şi lumea i-a urât pe ei” (Ioan 17, 14).


Harul precede totdeauna venirea ispitelor, ca o vestire pentru pregătire. Lucrare (praxis) nu înseamnă numai a încerca şi a te lăsa păgubaş. Fapta se numeşte când pătrunzi în lucrare, te lupţi, biruieşti sau eşti biruit, câştigi sau pierzi, cazi, te ridici, răscoleşti totul, ridici totul în picioare, când primeşti lupta până la ultima suflare.


Biserica este nădejdea, scăparea, mângâierea tuturor celor ce cred în Hristos. Dumnezeiescul Ioan Gură de Aur zice: „Așa cum este portul la mare, așa a pus Dumnezeu bisericile în cetăți, pentru ca, aflând scăpare aici din furtuna lucrurilor vieții, să ne bucurăm de senin.

Să-L aşezăm pe Hristos, Domnul nostru, ca pe un soare sus pe cerul sufletului nostru, şi atunci El ne va lumina şi ne va încălzi întreg pământul vieţii noastre, care nu va întârzia să-şi aducă roadele sale. Atunci, soarele omului vechi „se va întuneca şi luna nu-şi va mai da lumina sa, iar stelele vor cădea din cer” (Matei 24, 29). Aşa a fost Sfântul Antonie cel Mare, care, deşi neînvăţat, îi întrecea cu mult în înţelepciune pe filozofii care îşi luminau mintea numai cu „lampa” şi „soarele” ştiinţei veacului acestuia.

Mulţi dintre noi ne apropiem de biserică fugind de societate, de noi înşine, chiar de viaţa însăşi. Ne jucăm de-a v-aţi ascunselea. Căutăm o zonă în care să nu existe durere, stricăciune, suferinţă, agonia existenţei. Căutăm un părinte, un „stareţ” care să-şi ia asupră-şi viaţa noastră, problemele noastre şi durerea noastră.

Cobor adânc în sufletul meu, spre a vedea cine se naşte într-însul şi cine pleacă din el. Cât de îngrozitor este adâncul sufletului omenesc… O, Mire al Cerului, când oare vreun om îndrăzneşte să se cufunde într-însul! Cel ce îndrăzneşte se cufundă prin adâncurile lumii şi iadului, în drum spre cetele albe ca zăpada ale îngerilor, care te înconjoară ca pe un veşmânt.

„Omul bun, din vistieria cea bună a inimii sale, scoate cele bune, pe când omul rău, din vistieria cea rea a inimii lui, scoate cele rele…” (Luca 6, 45).

„Și intrând în corabie, a trecut și a venit în orașul Său. Și iată I-au adus un slăbănog, care zăcea în pat și văzând Iisus credința lor, a zis slăbănogului: „îndrăznește, fiule! Iertate îți sunt păcatele!”” (Matei 9, 1-2)