Din mândrie și îndreptățire de sine, mulți numesc epoca noastră post-creștină. După părerea mea umilă dar și plină de îndrăzneală, lumea nu a cunoscut niciodată un creștinism adevărat, nici duhul sfințeniei cel mai presus de orice minte și înțelegere la care duce acesta, făcându-l pe om „făptură nouă”, după chipul și asemănarea Sfintei Treimi, și preoție împărătească ce înfățișează înaintea lui Dumnezeu toată făptura în rugăciunea sa de mijlocire.
Când suntem amenințați de moarte din toate părțile și credința noastră este în pericol de a se împuțina din cauza răcirii dragostei și a slăbirii așteptării mântuirii care trebuie să însoțească credința, dacă și atunci rămânem statornici și spunem cu îndrăzneală Domnului, „Da, vino Doamne Iisuse” pentru izbăvirea noastră, atunci Dumnezeu ne va da acea credință care biruiește lumea și va arăta prin puterea Lui că credința noastră este mai puternică decât moartea care amenință tot ce ne înconjoară. Atunci vom înțelege drept cuvântul Marelui Apostol, „unde s-a înmulţit păcatul, a prisosit harul”, care nu înseamnă că păcatul este binecuvântat, ci că atunci când răul se va mări foarte, credincioșii vor lupta cu mai multă încordare împotriva lui. Criza și apăsarea acelor zile va sili pe unii să se întoarcă spre „Cel Ce singur poate mântui din moarte” și cu siguranță în această luptă li se va dărui harul cel mare. Cei care recurg la mijloace omenești pentru a ieși din impas, fie vor deveni ei înșiși nelegiuiți, fie vor cădea în întunecată deznădejde. Totul va fi polarizat, iar durerea o sabie cu două tăișuri: fie scăpare pentru cei care urmează calea Mielului, fie cădere în deznădejde și răutate pentru cei care își cruță viața. „Cine e nedrept, să nedreptăţească înainte. Cine e spurcat, să se spurce încă. Cine este drept, să facă dreptate mai departe. Cine este sfânt, să se sfinţească încă”.
Cu toate acestea, năpastele și descurajarea generală vor fi urmate de venirea Domnului celui Preaiubit, Care va aduce tot harul Său, viața cea veșnică, acea viață pe care o așteptăm și care „este ascunsă cu Hristos întru Dumnezeu”. Domnul va aduce atunci bucurie pe care „ nimeni nu o va lua de la noi”. Văzând că se apropie sfârșitul, fie el general sau al nostru personal, ne întoarcem privirea minții către Dumnezeu spunând: „Cine este destoinic pentru aceasta? Tu însuți ajută-ne nouă spre a fi gata pentru orice ne va rândui pronia Ta. Nu ne putem mântui decât prin puterea și harul Tău. Nu putem face nimic bun pe pământ. Degrab vino, Doamne.”
Starețul Sofronie vorbea despre sfârșitul veacurilor în chip pozitiv, însuflat fiind de trăirea și simțirea vie a mântuitorului Dumnezeu. Nu a vorbit niciodată despre semnul antihristului. Mintea îi era cu totul înrobită de semnul lui Hristos, de tăierea împrejur a inimii pe care o aduce preacurată dragostea Sa. Nu voia să îi sperie pe oameni cu sfârșitul iminent, cu durerile ce vor veni, cu ura vrăjmașului față de cei care urmează „de la întemeierea lumii Mielului celui înjunghiat”, lui Hristos celui blând și smerit. Dimpotrivă, el însuși afla și în același timp împărtășea însuflare prin nădejdea puternică a venirii Întemeietorului credinței noastre astfel încât, cu capul sus, să putem alerga în întâmpinarea Domnului Iisus, Care va veni, așa cum S-a înălțat, adică binecuvântând, chemând pe toți ai Săi spre a fi „pururea cu Domnul”, spunând: „Veniți, binecuvântații Tatălui Meu”.
Așadar, criza zilelor noastre nu este decât un privilegiu și o provocare ce ascunde înlăuntrul ei marele dar al credinței. Este un prilej unic pentru a ne dovedi credința și a-I da Domnului Atotputernic putința să Își arate puterea în slăbiciunea și sărăcia noastră.
Cu alte cuvinte, nu există împrejurări în această viață care să ne poată prăda de nădejdea mântuirii. Pe lângă aceasta, faptul de a păstra credința în asemenea împrejurări grele și apocaliptice este un dar neprețuit al Sfântului Duh. Acest lucru, de altfel, îl întărește și Avva Ishirion prin cuvintele sale: „Frații părinți ai Schitului au proorocit pentru neamul cel de pe urmă. Ce am lucrat noi?, ziceau ei. Și răspunzând unul din ei, mare cu viața și cu numele, avva Ishirion, a zis: noi poruncile lui Dumnezeu le-am făcut. Și răspunzând frații au zis: dar cei după noi, oare ce vor face? Și a zis: vor să vină la jumătatea lucrului nostru. Și au zis frații: dar cei după dânșii? A zis avva Ishirion: nu au nicidecum lucru cei ai neamului și rândului aceluia, ci va să le vină lor ispită. Și cei ce se vor afla lămuriți în vremea aceea, mai mari decât noi și decât părinții noștri se vor afla”.
Extras din conferința Arhim. Zaharia Zaharou, Acum este judecata acestei lumi,