Este o legătură imediată şi strânsă între păcat şi suferinţă, iar Evanghelia de astăzi ne arată tocmai acest lucru. Putem înţelege această legătură numai în condiţiile în care înţelegem faptul că începutul şi suportul existenţei omeneşti este unul duhovnicesc, sufletesc; că materia din noi, biologia noastră, fizicul nostru exprimă o realitate, o existenţă spirituală sau duhovnicească, în condiţiile în care înţelegem că noi existăm la nivel sufletesc şi ne exprimăm la nivel trupesc, dacă vreţi.
„Lumina întunecatului meu suflet, nădejdea, acoperământul, scăparea, mângâierea și bucuria mea.” Aceasta este Maica Domnului pentru noi: ne duce la Domnul Hristos, Care a vrut și vrea să ne ocrotească, să ne ajute și să ne acopere cum își acoperă găina puii săi. V-aș ruga, când mai vedeți câte-o cloșcă întinzându-și aripile peste puișorii săi, să vă gândiți că Domnul Hristos a zis: „De câte ori am voit să adun pe fiii tăi cum adună pasărea puii săi sub aripi” (Luca 13, 34).
Nu cumva l-am detronat din locul de mare cinste în care l-a aşezat Dumnezeu înlăuntrul fiinţei noastre? Nu cumva l-am izgonit la marginea preocupărilor, a grijilor şi a frământărilor noastre de toate zilele? Suntem noi atenţi cu adevărat la întrebările, la neliniştile, la nevoile şi la dorurile lui către lumină, către curăţie, către frumuseţe şi adevăr? Rămâne să răspundă fiecare, în chip cinstit, cum se poartă cu propriul său suflet, de care – să ştie bine! – va da seama înaintea lui Dumnezeu Care i l-a încredinţat!
«A zis Domnul: Ieși și stai pe munte înaintea feței Domnului că iată Domnul va trece și înaintea Lui va fi vijelie năpraznică ce va despica munții și va sfărâma stâncile. Dar Domnul nu va fi în vijelie. După vijelie va fi cutremur, dar Domnul nu va fi în cutremur. După cutremur va fi foc, dar nici în foc nu va fi Domnul. Iar după foc va fi adiere de vânt lin. Acolo va fi Domnul» ( III Regi 9, 11-12).
În Sfântul Munte a avut loc un eveniment, la Schitul Sfânta Ana. La Sfânta Ana, cei care ați fost [știți], unde am stat și noi, Nea Skiti, Katounakia, Karoulia etc. Acolo nici astăzi nu sunt mașini, nu circulă mașini. Pe jos urci toate acele trepte și cărând în spate diversele lucruri de care ai nevoie pentru a trăi acolo. Ori cu spatele, ori cu animalele. Până în anii ’67-’68 nu existau nici măcar catâri. Nu erau permise animale acolo. Oamenii trebuia să care totul în spate. Ciment, motorină, butoaie, totul în spate, așa viețuiam.
Să nu judeci pe nimeni, chiar dacă îl vezi cu ochii tăi păcătuind. Domnul spune: Nu judecați, ca să nu fiți judecați (Matei 7, 1). Iar Apostolul Pavel: Cine ești tu, cel ce judeci pe servul altuia? Pentru stăpânul său stă el în picioare sau cade. Dar se va ține în picioare, căci Domnul are putere să-l facă să stea drept (Romani 14, 4). De ce-i judecăm pe frații noștri? Întrucât nu ne străduim să ne cunoaștem pe noi.
Când staţi la rugăciune, totdeauna întâi să cereţi iertare unul de la altul: ”Iartă-mă, femeie!“ ”Iartă-mă, bărbate!“ ”Iartă-mă, băiete!“ ’’Sărut mâna, tată!“ ’’Sărut mâna, mamă!“ ”Iertaţi-mă!“. Şi să răspundeţi: ’’Dumnezeu să vă ierte!“
„Ce înseamnă să agonisești bani înțelegeți? La fel și cu agonisirea Sfântului Duh.”
Mai întâi să fiţi bine spovediţi. O spovedanie este, cum am zice, ca un fel de catehism, adică să te cercetezi mereu: „Ce-am făcut?”
Părinte, am constatat adesea că oamenii se simt tulburați când sunt întrebați direct dacă sunt fericiți. În fața întrebării se trezesc, cumva, descoperiți și vulnerabili. Mi se răspunde uneori că fericirea este un mit. Și-atunci, vă întreb și eu: există fericirea cu adevărat? Și dacă da, ce e ea, de fapt, și cum să nu o confundăm cu alte stări?
(…) Împărtășania rară produce însă creștinilor toate cele contrare; căci cine întărzie să se împărtășească, acela nu face nicio pregătire, nu devine atent, nu are o pază strânsă față de gândurile rele, pentru că întârzierea îl face să cadă în nepăsare, iar înflăcărarea evlaviei și a iubirii dumnezeiești se răcește; lungimea timpului îi permite să umble cu ușurătate și indiferența în viață lui, să nu aibă teama în suflet, contracție în simțuri și pază la mișcările lui, ci-l face să aibă o dezlegare desăvârșită și la mâncăruri și la cuvinte și la priveliști necuviincioase și să ajungă asemenea unui dobitoc care, fiindca n-are frâu alunecă în prăpastia păcatului. Că toate acestea urmează celor zăbavnici la împărtașire e un lucru adevărat, precum le pățim noi înșine cu fapta și în experiența de zi cu zi.