Să intrăm puţin în rânduiala propriu-zisă a acestei Taine, să vedem ritmul liturgic pe care ea îl imprimă.
In foarte multe cazuri i-am auzit pe oameni că este suficient să te spovedeşti de patru ori pe an, alteori o dată pe an, zdravăn, şi am scăpat. Vreau să vă spun un lucru pe care mi-aş dori să-l ţineţi minte exact cum îl zic: spovedania deasă înseamnă până la urmă o binecuvântare şi o şansă de a te adresa tot timpul lui Dumnezeu pentru a-ţi fi iertate păcatele. Riscul cel mare este borşizarea spovedaniei şi a împărtăşaniei, adică de des ce-o faci, să nu mai ai conştiinţa lucrului pe care-l faci şi să te umpli de penibilul repetiţiei fără de conţinut real. Adică să-i spui părintelui toţi gărgăunii care-ţi umblă prin cap şi să nu te lepezi de păcatele cu adevărat mari. îi spui că ai mâncat o bomboană cu lapte, dar nu-i spui că te-ai culcat cu prietenul tău în noaptea dinaintea spovedaniei. Ii vorbeşti părintelui că ai tras un fum de ţigară, dar uiţi să-i spui că ţi-ai bătut mama. La noi riscul desei spovedanii se naşte din această diluare a responsabilizării în raport cu ea. Pe de altă parte, eu cred cu certitudine că un om trebuie să se spovedească cât de des posibil. Nu la „n” duhovnici; nu-ţi convine ce ţi-a spus duhovnicul, haţ! la celălalt!… De aici şi premisa acestei opriri de a dezlega lucrurile pe care le leagă alţii, precum şi pentru a înţelege deplin ce importantă este unicitatea duhovnicului în viaţa ta. Nu poţi să ai o şalupă cu 15 cârmaci, pentru că fiecare trage după cum îl bate vântul, şi atunci rup şalupa. Nu poţi face neguţatorie de orgolii cu taina care te ajută cel mai bine să scapi de ele.
Cred că este foarte bine, dacă nu ne spovedim des, să ne sfătuim des cu duhovnicul, pentru că duhovnicul nu e numai omul care te iartă şi te dezleagă, ci este şi omul care te însoţeşte în toate ale tale, este cel care nu doarme noaptea când tu nu dormi noaptea – sau nu doarme noaptea, ca tu să poţi dormi liniştit noaptea -, este cel care se topeşte în rugăciune pentru tine, lacrimă pentru prostiile tale. Nu cred că este duhovnic cel care doar aruncă din înaltul scaunului judecăţii un ciocan de judecător pe masa judecăţii şi după aceea te lasă în pace, adjudecat sau judecat. A fi duhovnic înseamnă, în cele din urmă, a te topi în dorinţa altruistă de a-i sluji celuilalt, pentru ca el să nu se piardă. Şi atunci, cât de deasă şi cât de rară să fie spovedania?… Depinde foarte mult de starea în care te afli, de responsabilizarea pe care o ai în raport cu Biserica, de dorinţa de a „parveni duhovniceşte”, de a acumula ceva duhovniceşte, pentru că fără spovedanie, celelalte taine sunt un pic reduse la tăcere, dacă nu diminuate la maximum. Vorbind despre spovedanie ca despre un al doilea botez, un botez al lacrimilor, cum ar spune Sfântul Simeon Noul Teolog, ne referim la faptul că taina aceasta are ceva din acest al doilea botez, în măsura în care te reînviază în Hristos, te reaşează, te restructurează, te reconştientizează, te reînchipuie chip al slavei lui Dumnezeu, te reaseamănă lui Dumnezeu! Dar dacă transformi spovedania într-un fel de scutire de plată, într-un fel de negoţ duhovnicesc, lucrurile nu mai stau chiar aşa.
Să ne re-orientăm către ritmul liturgic al spovedaniei…
Aş începe cu nişte rânduri scrise cu roşu în Molitfelnic, care spun un lucru – e drept, greu de ţinut, dar bine de ţinut – de luat aminte, preotului: „Duhovnice, venind la tine cei ce vor să se mărturisească, să stai tu îmbrăcat în toate veşmintele preoţeşti înaintea icoanei Stăpânului Hristos. Şi chiar dacă ar fi mărturisirea în grabă, fără epitrahil şi felon să nu îndrăzneşti a mărturisi”. Molitfelnicul fiind o lucrare a tradiţiei Bisericii, cred că se subliniază foarte mult inclusiv ideea că duhovnicul are nevoie de toată „armura” ca să poată rezista la spovedit. Preotul este vulnerabil în foarte multe momente ale viaţii sale omeneşti, dar la spovedania celorlalţi este teribil de vulnerabil, este ca un şvaiţer duhovnicesc, şi orice glonţ pleacă din păcatele celorlalţi către el, îl simte exact cum e el. Apărat de epitrahil şi felon, înţelegi că preoţia în Hristos şi acoperământul Maicii Domnului sunt de folos în astfel de situaţii şi te obligă să te rogi de la început un pic mai mult decât de obicei, pentru că spovedania nu poate fi făcută între două lucruri. Există o pildă teribilă în viaţa marelui Arsenie, în care doi tineri călugări, care plecau să cumpere smicele la Alexandria, se apropie aşa, hliziţi un pic, de chilia părintelui şi spun la un moment dat: „II căutăm pe părintele Arsenie”. Şi ucenicul de chilie al părintelui vine la acesta, care îl întreabă ce vor. Ucenicul îi răspunde: „N-au venit la noi, se duc la Alexandria să cumpere smicele, ca să poată face coşuri”. Şi atunci părintele îi spune: „Odihneşte-i, dă-le să mănânce şi lasă-i să plece”. Spovedania n-o faci între alte lucruri. Această taină a înveşmântării preotului vine să-ţi atragă din start atenţia ţie, ca penitent, că este o treabă foarte serioasă, că nu se poate face în grabă şi că nu se poate arunca la gunoi imediat.
Urmează apoi o slujbă întreagă; rugăciunile dinainte de spovedanie sunt o slujbă întreagă. Se porneşte cu binecuvântare, se rostesc rugăciunile începătoare. Se rosteşte psalmul 50, troparele de umilinţă, după Uşa milostivirii se citesc rugăciunile de dezlegare, rugăciunile speciale ale spovedaniei… Construcţia ca atare a tainei este fundamental realizată ca slujbă, ca o parte integrantă a rimului liturgic al Bisericii. Nu punctăm doar cu o rugăciune întâlnirea cu Hristos. Sigur că sunt momente în care graba de a a junge la capul muribundului – situaţii foarte grele, în război de pildă – nu îţi mai permite să parcurgi toate acestea, dar când te apropii de ei şi îi spovedeşti şi eşti în tranşee, o faci înaintea unor oameni care din start au conştiinţa lucrului care li se va întâmpla, marcaţi de moartea lor iminentă. Ce este important de văzut? Cele două rugăciuni vin să ne atragă atenţia asupra a două icoane ale spovedaniei, şi o voi citi pe prima, apoi pe a doua, ca să înţelegem mai bine. Prima rugăciune ne spune aşa: „Dumnezeule, Mântuitorul nostru, Care prin proorocul tău Natan ai dăruit lui David, cel ce s-a pocăit, iertare pentru păcatele lui şi ai primit rugăciunea lui Manase pentru pocăinţa lui, însuţi şi pe robul Tău acesta, care se căieşte de păcatele ce le-a făcut, primeşte-l cu ştiuta Ta iubire de oameni, trecându-i cu vederea toate cele făcute de dânsul, Cel ce ierţi fărădelegile şi treci peste nedreptăţi, că Tu ai zis, Doamne: Cu vrere nu voiesc moartea păcătosului, ci să se întoarcă şi să fie viu! Şi de şaptezeci de ori câte şapte să iertăm păcatele. Pentru că aşa cum slava Ta este neasemănată, aşa şi mila Ta este nemărsurată. Că de te vei uita la fărădelegi, cine va putea suferi? Că Tu eşti Dumnezeul celor ce se pocăiesc, şi Ţie slavă înălţăm, Tatălui şi Fiului şi Sfântului Duh, acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin”.
Primele modele de pocăinţă care ne sunt puse înainte sunt Natan proorocul şi David. Cu alte cuvinte, prima rugăciune ne aduce aminte de modelele Vechiului Testament şi ne arată că rădăcina spovedaniei, în ciuda tuturor aparenţelor, se găseşte în Vechiul Testament, la limita extrem de subţire în care Adam, dacă ar fi spus: Aici sunt, Doamne, am păcătuit…, spovedania ar fi mântuit lumea. Adam a trecut însă limita aceasta teribil de larga, care se va încheia cu strigătul de biruinţă Maranatha Şi în toată această istorie, ceea ce constituie firul roşu care leagă alungarea din Raiul dintâi de venirea lui Hristos, desăvârşita misiune, împlinirea misiunii Sale, este această aşteptare în pocăinţă a venirii Sale. Imediat de la alungarea din Rai, spovedania stă lângă om şi omul nu o foloseşte. Este mai mult decât simplă pocăinţă! Eu când îi aud pe fraţii aceştia de la secte că sunt pocăiţi în Domnul, mă apucă răul! Sunt trei termeni greceşti care vorbesc despre convertire, în general, şi despre pocăinţă. Despre pocăinţă: methanoia, epistrepho şi metamoipbosis. Epistrepho înseamnă „adânca cugetare la păcate care te fac să te întorci către Dumnezeu”, în timp ce metamorphosis înseamnă, într-un fel sau altul, „modificarea de suprafaţă a omului, transformarea lui”, cu referire la faptul că faţa lui se modifică, nu altceva. Primul termen, care a primit o încărcătură spirituală mai mult decât celelalte, şi pentru că se aude bine pe româneşte, consemnează acţiunea de a schimba mintea, de a o co-lega de Dumnezeu. Dar cea mai adâncă rezonanţă misionar-pastorală ar trebui s-o aibă acest epistrepho,cart marchează cel mai profund teologia convertirii, şi care n-are a face nimic cu străvezimea financiar materială pe care unii o leagă de convertirea lor.
Iar ceea ce este şi mai important, din toate aceste aspecte, este modul în care Biserica a crescut lucrurile acestea, pornind dinspre pildele Vechiului Testament, reactualizându-le şi aducându-le dinaintea credincioşilor în Biserică. Este şi motivul pentru care de fiecare dată iconologia noastră aşează la loc de frunte pe profeţii şi pe personajele Vechiului Testament pocăite înaintea lui Dumnezeu. Dar una este pocăinţa lui David şi alta este pocăinţa pocăitului meu de astăzi; una este modul smerit în care David îşi trăieşte drama pocăinţei sale şi alta este orgoliul de pocăit al celui care trece pe lângă mine. Una este drama pocăinţei Sarei, care plânge că i-a greşit Treimii la stejarul Mamvri, şi alta este pocăinţa duduii care simte că are nişte frisoane de pocăinţă în ea şi imediat se dă în spectacol! Pocăinţa nu este o chestie spectaculară, nu este niciodată un dolorism exprimat în afară; este, în primul rând, o construcţie lăuntrică a împărăţiei lui Dumnezeu. împărăţia lui Dumnezeu începe să se nască în om în momentul în care se naşte pocăinţa, starea de graţie a împărăţiei lui Dumnezeu este pocăinţa, bucuria şi pocăinţa. O pocăinţă bucuroasă! De aceea nu cred în tot felul de manifestări de genul acesta: căzut pe spate, dat din mâni, lacrimi cu orice preţ, doar pentru a emite celorlalţi ideea că tu eşti pocăit. Pocăinţa este o chestie de echilibru, o chestiune de demnitate, de redobândire a demnităţii, şi niciodată, în nicio situaţie, nu naşte sminteli celor din jur, decât în măsura în care cei din jur refuză cu adevărat bucuria şi pocăinţa ta ca om.
A doua rugăciune spune aşa: „Doamne lisuse Hristoase – aceasta este direct adresată Mântuitorului -, Fiule al lui Dumnezeu Celui Viu, Păstorule şi Mielule, Cel ce ridici păcatele lumii, Care ai iertat datoria celor doi datornici şi păcătoasei i-ai dăruit iertarea păcatelor ei, însuţi, Stăpâne, slăbeşte, lasă, iartă păcatele, greşelile, fărădelegile cele de voie şi cele fără de voie, cele cu ştiinţă şi cu neştiinţă, cele prin călcare de poruncă şi prin neascultare care s-au făcut de către robul tău acesta! Şi în orice chip, ca un om purtând trup şi vieţuind în lume, a fost înşelat de diavol, sau în cuvânt, sau în faptă, sau cu ştiinţă, sau cu neştiinţă, sau cuvântul preotului a călcat, sau sub blestem preoţesc este, sau sub blestemul său este, sau cu jurământ pe numele Dumnezeului Celui Viu s-a jurat şi l-a călcat. însuţi, ca un bun Stăpân, Care nu ţii minte răul, binevoieşte să se dezlege robul tău acesta prin cuvânt, iertându-i lui şi blestemul, şi jurământul, după mare mila Ta. Aşa, Stăpâne, Iubitorule de oameni Doamne, auzi-mă pe mine, slujitorul Tău, care mă rog bunătăţii Tale pentru robul Tău acesta, şi-i treci cu vederea ca un milostiv toate păcatele lui, izbăveşte-l pe el de chinurile cele veşnice, că Tu ai zis, Stăpâne: Oricâte veţi lega pe pământ vor fi legate şi în cer şi oricâte veţi dezlega pe pământ vor fi dezlegate şi în cer. Că Tu singur eşti fără de păcat şi Ţie slavă înălţăm, împreună şi Părintelui Tău fără de început şi Prea Sfântului şi Bunului şi de viaţă Făcătorului Tău Duh, acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin”.
Este pomenit Mântuitorul Hristos la începutul rugăciunii, tocmai pentru a ni se face mai aproape pocăinţa, pentru a ni se aduce aproape Cel care ne-a dăruit iertarea. Şi este interesantă, de exemplu, formularea Păstorule şi Mielule, concomitenţa aceasta de Păstor şi Miel, deci „ca Unul Care ne păstoreşti şi ca Unul Care ai suferit asemenea nouă, celorlalte oi cuvântătoare ale turmei Tale…” Şi o alta, interesantă din cale-afară: „Cel ce ridici păcatele lumii, care ai iertat datoria celor doi datornici..Noi nu ştim vreun moment în care Hristos să fi iertat datoria celor doi datornici, dar ne povesteşte Hristos, în parabolele Sale, cum poate fi iertată datoria, care este modelul iertării datoriei înaintea împăratului, debitorului de datorii, şi nu în ultimul rând, că „şi păcătoasei i-ai dăruit iertarea păcatelor”, iar asta este cât se poate de reală! Observaţi, Păstorul ne învaţă, iar Mielul împreună-pătimeşte cu noi, în iertarea noastră. Sunt cele două laturi ale spovedaniei pe care, dacă nu le înţelegem, suntem absolut în afara conţinutului spovedaniei! Şi mai este ceva: toată rugăciunea urmează cu lucruri foarte stricte, foarte dure, ale unei realităţi umane valabile de-a lungul secolelor. Rugăciunea aceasta de dezlegare dinainte de spovedanie nu se potriveşte doar vecurilor I şi XXI. Ea este făcută straşnic în Duhul Sfânt, valabilă tuturor încheieturilor Trupului lui Hristos, tuturor mădularelor şi încheieturilor Lui! Mai mult decât atât, ea arată că spovedania nu funcţionează automat. Nu este: „Am spus şi am scăpat”! Spunerea aceasta te îndeamnă la o lucrare anterioară şi ulterioară cu Hristos, pentru ca pocăinţa să fie deplină şi împlinită în Hristos.
Pr. Conf. Dr. Constantin Necula
Fragment din Porţile Cerului, Editura Agnos