Inima omului este laboratorul în care energiile create, sub puterea și cu lucrarea harului sunt transformate în energii divino-umane. Dar noi nu suntem lămuriți: care sunt aceste energii create? Tot ce „mișcă” în mine, tot ce simt, gândesc, spun, fac! Dar „carnea” acestei transformări este simțirea.
Orice luptă internațională sau de clasă este legată de violență: „Loviți-i pe vrăjmași”. Însă porunca lui Hristos spune: „Iubiți pe vrăjmașii voștri”[1]. Această poruncă nu îngăduie deloc să coborâm Evanghelia la nivelul diviziunii fratricide a bunurilor materiale.
Părinte, ce înseamnă smerenia? Şi care este modalitatea cea mai eficientă de a ne feri de falsa smerenie, păstrând vitalitatea actelor noastre, fără a cădea în mândrie?
Sărbătoare mare astăzi, iubiţii mei, sărbătoare mariană; adică o sărbătoare în cinstea Preasfintei Născătoare de Dumnezeu, care potrivit credinţei noastre cuvine-se să fie cinstită. Şi este cinstită Preasfânta noastră. Pentru că nu este doar o femeie, doar o sfântă; este mai presus de profeţi, de patriarhi, de apostoli, de cinstitul Înaintemergător, de îngeri şi de arhangheli, mai presus de orice creatură raţională.
În mod tradiţional se consideră că majoritatea patologiei psihotice este puţin vindecabilă, şi aceasta mai ales în privinţa psihozelor grave, ale bolilor degenerativ-distrofice ale scoarţei cerebrale, ale formelor congenitale de debilitate mintală ş.a.m.d. Însă harul lui Dumnezeu, găsind la oameni credinţă, face minuni, şi legile firii dau înapoi. Voi da câteva exemple.
– Amărăciunea pe care o simte cineva față de un alt semen, chiar dacă este pe bună dreptate, îmbolnăvește inima și duce la pierderea Harului lui Dumnezeu.
Sfânta Liturghie este o lucrare sfântă fără sfârșit și plină de măreție în care facem pomenirea unui eveniment universal şi veşnic. În Sfânta Liturghie, ca de altfel în orice rugăciune, intrăm în comuniune cu Duhul lui Dumnezeu, Care le susţine şi le împlineşte pe toate. Duhul Sfânt este Cel Ce a adus la fiinţă întreaga zidire, Cel Ce sfinţeşte şi desăvârşeşte făpturile umane.
De la intrarea sa în mănăstire, călugărul trebuie să se preocupe cu cea mai mare grijă şi atenţie de citirea sfintei Evanghelii. El trebuie să o studieze şi să şi-o întipărească în minte, pentru a avea învăţătura ei prezentă în suflet pentru orice intervenţie morală, pentru orice faptă, pentru orice gând. Aceasta este însăşi atitudinea Mântuitorului. Această atitudine însoţită de o promisiune şi de o atenţionare.
Cei mai mulţi oameni socotesc moartea un sfârsit, o trecere de la viaţa simţurilor şi a celor sensibile, la moarte. Ateii socotesc moartea capătul vieţii, intrarea omului în nimicul absolut, în nefiinţă. Însă adevăratele mădulare ale Bisericii consideră că moartea nu este mutarea lor de la viaţă la moarte, la nimic, ci trecerea de la moarte la viaţă.
Deoarece inima noastră este centrul al tuturor celor bune şi al tuturor relelor, ne trebuie negreşit mare grijă şi osteneală să o păzim, după porunca Sfintei Scripturi, care spune: Cu toată paza păzeşte-ţi inima, că dintr-aceasta sunt ieşirile vieţii (Proverbe 4, 23).
Atenţie! Este o lege naturală a lumii duhovniceşti: tot ceea ce este reprimat iese la suprafaţă! Tot ceea ce nu vrei să vezi la tine însuţi, patimile şi defectele tale, şi le reprimi, printr-un mecanism necunoscut, psihicul le proiectează asupra celuilalt. Acest lucru îl vedem şi la sfinţi şi la păcătoşi. Sfântul îşi reprimă sfinţenia nevrând să primească faptul că este sfânt, este permanent îndurerat de păcătoşenia sa iar psihicul proiectează asupra celorlalţi ceea ce el reprimă. Îl auzi că spune: „Ce bun este cutare! Ce virtuos este acesta! Câtă dragoste are! Ce milostiv e!” Tot ceea ce nu vrea să vadă la el însuşi, vede la ceilalţi.
Ştim din experienţa noastră şi a altora că ne e teamă de moarte sau nutrim o incertitudine legată de ea. Mai exact, cred că mai mult ne e teamă de desfăşurarea procesului morţii, decât de actul în sine. Majoritatea oamenilor ar fi gata să accepte moartea, dacă ar putea fi siguri că ea vine ca un somn, fără să trebuiască să treacă prin starea de frică şi de nesiguranţă.
Mitropolitul Athanasie de Limassol: Vă voi vorbi de cineva care a trecut la cele veșnice pe 2 decembrie, un sfânt al timpurilor noastre, un mare sfânt. Și nu vă voi povesti doar istoria lui; aș vrea să vedem că tot ceea ce Biserica ne învață, că tot despre ceea ce se vorbește în Biserică, poate fi întrupat în viața reală.
Mă străduiesc să mă dăruiesc iubirii și slujirii lui Dumnezeu. Am simțământul păcătoșeniei, dar trăiesc cu nădejdea.
