Pentru a ne împuțina patimile și pătimirile, trebuie nu numai să ne luptăm împotriva lor, ci să avem și vigilența duhovnicească necesară „ca [acestea] să nu crească”.
Sufletul trebuie să învețe să se hrănească cu harul dumnezeiesc
Scopul adevăratei pocăinţe este redobândirea Harului dumnezeiesc
Necunoaşterea lucrării practice în viaţa duhovnicească naşte în mintea omului contemporan multe semne de întrebare, pe care le auzim continuu în întâlnirile şi în discuţiile noastre zilnice. Sfinţirea, adică „desăvârşirea după Dumnezeu”, şi conţinutul ei esenţial aproape întotdeauna sunt interpretate greşit de către cei care se află departe de adevărata experienţă. Să-mi fie îngăduit să citez cu frică şi sfială câteva din judecăţile Părinţilor referitoare la aceasta, pentru a se face înţelese sensul şi însemnătatea sfinţirii potrivit duhului Sfinţilor Părinţi.
Până nu iertăm, nu suntem liberi
Vedeți, puterile noastre, ale sufletului sunt așa: avem partea pătimitoare și sensibilă, avem una cu care dorim și una cu care ne străduim să facem rost de ce dorim.
Rugăciunea celui cu multe neîmpliniri și răni sufletești către Sfântul Efrem cel Nou
Sfinte Părinte Efrem, am aflat că milostivirea ta se arată cu grăbire spre cei aflați în mare neîmplinire și în sfâșiere lăuntrică și de aceea am cutezat să te caut și să te rog să îmi asculți și mie durerea. Încă din copilărie mi-a fost dat să văd la oameni, în loc de fapte și cuvinte bune, lucruri și cuvinte care sunt ale întunericului. Iar pe acești oameni nu numai că i-am văzut, ci mi-au făcut mult rău, cotropindu-mi viața cu faptele, cuvintele și relele lor obiceiuri.
Precum este peştele fără apă, aşa este şi monahul în afara mănăstirii
Când Stareţul Varsanufie a primit dispoziţie să facă o listă cu cărţile ce pot fi citite de monahii schitului, alcătuind această listă, a spus la un moment dat: „Iartă-mă, sfinţite părinte, că încercuiesc cartea ta, fiindcă nu vreau ca aceia care şi-au găsit adăpost în mănăstirile ruseşti să dorească în chip nesăbuit să plece la Athos; este însă o carte bună”. (E vorba de „Scrisorile unui călugăr athonit”.)
Sfântul Ierarh Nicolae, chipul iubirii sfinte, milostive şi smerite, cinstit la Mănăstirea Suruceni
„Fericiţi cei blânzi, că aceia vor moşteni pământul. Fericiţi cei milostivi, că aceia se vor milui. Fericiţi cei curaţi cu inima, că aceia vor vedea pe Dumnezeu.” (Mt. 5, 5-8)
Când ne îndepărtăm de Dumnezeu, suferim sufletește
Sfântul Grigorie Palama împarte sufletul în trei părți: partea rațională, cea irascibilă (iuțimea) și cea apetitivă (pofta). Sfântul ne previne că cel ce se îndepărtează de Dumnezeu se îmbolnăvește sufletește, iar vindecarea unuia ca acesta depinde de dobândirea smereniei, a „sărăciei cu duhul” binecuvântate de Hristos Domnul: „Să fim și noi «săraci cu duhul»; după ce ne-am smerit, să suferim trupește, să nu alergăm după înavuțire, pentru a moșteni Împărăția Cerurilor”.
Mândria îl împiedică pe om să-și vadă viața cu obiectivitate
Cine se mândrește cu ceva este potrivnic al lui Dumnezeu, fiindcă Domnul ne-a dat pildă a smereniei celei mai adânci atunci când, încingându-Se cu ștergar, a spălat picioarele ucenicilor.
Dumnezeu dăruieşte Duhul Sfânt tuturor după nevoirea fiecăruia
“Nimeni în lumea aceasta nu trebuie dispreţuit, fie că este tâlhar sau actor, că lucrează pământul, că este negustor sau că este strict legat de lanţurile căsătoriei. Nu atât profesia noastră în viaţă, aparenţa exterioară sau îmbrăcămintea sunt plăcute lui Dumnezeu, cât sinceritatea, rugăciunea minţii noastre şi cinstea faptelor noastre”. Dar să nu uităm că toţi cei trei mireni sunt îndemnaţi să se călugărească. Aşadar, “profesia noastră în viaţă” nu este lipsită de importanță!
Cum să trăim mai profund Sfânta Liturghie
Liturghia trebuie să devină centrul vieții creștinului, atât pentru preot, cât și pentru laici. O trăim formal pentru că nu ne pregătim pentru Liturghie. Liturghia, ca să fie trăită cum trebuie, are nevoie de pregătire.
Dă-I lui Dumnezeu toate gândurile tale!
Dă-I lui Dumnezeu toate gândurile tale, fără nici o ruşine sau învinovăţire! Dă-I-le aşa cum vin şi cum sunt! Dă-I-le aşa cum Îi dai aerul pe care-l expiri. Aerul acesta, El îl inspiră din nările tale ca să poată intra în tine cu suflarea Lui de viaţă prin aerul pe care-l inspiri.
Ori Dumnezeu, ori lumea: cale de mijloc nu există
Dumnezeu te caută şi, căutându-te, te înconjoară cu toate semnele milostivirii şi grijii Sale: viaţa ta este a Lui şi toate cele necesare vieţii sunt, de asemeni, ale Sale: lumina, aerul, hrana, îmbrăcămintea, casa şi tot ce ai şi ce este în tine sunt ale Sale.
Nimeni nu trebuie dispreţuit
Să ne oprim însă şi asupra unor relatări unde este menţionat numele monahului. Ele se referă la Avva Pafnutie, Avva Antonie şi Avva Macarie Egipteanul. Povestirea despre Pafnutie se găseşte în Historia Monachorum în Aegypto. După mulţi ani de asceză, el cere lui Dumnezeu să-i arate căruia dintre sfinţi i se aseamănă cel mai mult în virtuţi. Un înger îi spune că este asemenea flautistului dintr-un oraş apropiat. Mergând să-l caute, găseşte un om care îşi recunoaşte deschis păcătoşenia.
Dacă nu trăim Ortodoxia pur şi simplu nu suntem ortodocşi
Ortodoxia înseamnă viaţă. Dacă nu trăim Ortodoxia, pur şi simplu nu suntem ortodocşi, indiferent de credinţele formale pe care le susţinem.
Dar viaţa în lumea noastră contemporană a devenit foarte artificială, foarte nesigură şi confuză. Şi este inevitabil să nu fim afectaţi de acest lucru. Cum este posibil pentru noi, creştinii ortodocşi, să ducem o viaţă duhovnicească autentică în aceste vremuri cumplite?
Răul nu vine din tehnologia moartă lipsită de simţire ci din inimile moarte ale oamenilor
La origini, religia a fost maica eticii şi a tehnologiei. Mai înainte de toate, religia a fost un şuvoi ce izvora din adâncimi ascunse, etică un rău purtător de viaţă şi tehnologia, cu ajutorul făgaşelor artei, purta apa din acest rău prin toate arterele vieţii omului.
Dumnezeu i-a vestit omului legea credinţei, legea purtării şi cunoaşterea tehnologiei.
Iertare și tămăduire
În numele Tatălui, al Fiului şi al Sfântului Duh. Amin.
Este pentru a patra oară când vorbesc despre spovedanie şi aş dori să vorbesc despre taina iertării. După cum v-am spus şi altă dată, atunci când venim la spovedanie, ne aflăm în prezenţa lui Dumnezeu.
Să refuzăm pe Hristos, să alegem calea lumii acesteia?
Ţelul cel mai înalt al omului – a deveni purtător al dumnezeieştii vieţi fără de început şi fără de sfârşit – presupune o deplină libertate. Însă viaţa zilnică ne arată că, din lipsă de cunoaştere şi de înţelegere, lumea trăieşte o nesfârşită tragedie.