Chiparosul e verde şi vara şi iarna. Busuiocul e înmiresmat şi vara şi iarna. Mieii sunt ucişi şi vara şi iarna. Atenţie la lupi atunci când vă atacă, unul din faţă şi altul din spate. Dar fiţi mai prudenţi la două păcate: teama de păcătoşi şi dispreţuirea acestora. Fiindcă verdeaţa voastră va dispărea ca verdeaţa unei sălcii. Iar mireasma voastră se va preschimba în duhoare. Iar smerenia voastră va deveni trufie. Iar păcătoşii vă vor numi oamenii lor.
Atunci, în al treilea an de studii la Academie, mi-a venit în minte gândul: „Dacă Dumnezeu ştie dinainte că eu voi deveni ucigaş, pot eu oare să schimb drumul meu? Dacă pot, atunci cunoaşterea nu e nimic, dar dacă nu pot, atunci unde este libertatea?”
În istoria creștinismului, veacul al IV-lea este numit „de aur” datorită marilor Sfinți, cu trăire strălucitoare și învățătura de credință adevărată, printre care se numără și Sfântul Spiridon, Episcopul Trimitundei, cinstit de Biserica Ortodoxă la data de 12/25 decembrie.
Nimic nu ne va ajuta nouă dacă nu vom înţelege că trebuie să fim blânzi şi îngăduitori faţă de slăbiciunile oamenilor şi să le iertăm din inimă. Cum vom putea altfel nădăjdui că ne va ierta Dumnezeu pe noi dacă nu iertăm şi noi greşiţilor noştri?
Sfântul Pavel, într-una din epistolele către Corinteni, ne spune să nu ne ducem la tribunalele civile cu pricinile noastre, ci să rezolvăm între noi problema. La ora actuală, 40% din cei care au primit pământuri sau au probleme cu moștenirile sunt la tribunale. Și sunt creștini! Unii stau neîmpărtășiți de 14 ani, unii nu se mai spovedesc, că tot au promis că se îndreaptă și nu s-au îndreptat, unii au dreptate și unii n-au. Dar și cei care au dreptate și cei care n-au, fiind creștini, ar trebui să rezolve ei problema. Așadar, aplicarea practică a creștinismului aproape că nu există.
Copiii și sfinții Îți sunt dedicați Ție, Doamne! Alții se răzvrătesc împotriva Ta. Copiii și sfinții sunt linia de demarcație dintre Împărăția Cerurilor (existența plină de lumină) și întunericul inexistenței (Matei 18, 2-5).
Atâta vreme cât ținem păcatele nemărturisite, ascunse cu voia, atâta vreme atârnă pedeapsa lor asupra noastră, ca o sabie care stă să cadă peste viața noastră. De îndată însă ce le mărturisim, primejdia morții o înlătură Dumnezeu de deasupra noastră. Dar cu obișnuința de a păcătui trebuie să ne luptăm noi, uneori, toată viața. Această vreme de amărăciune care ne învață minte să nu ne mai întoarcem la cele dintâi e chiar vremea de întărire a sănătății noastre sufletești. Aceasta ne învață cel mai bine calea lui Dumnezeu.
Când ne rugăm, și nu vedem nici un răspuns la rugăciune, atunci când ne pare că Dumnezeu tace?
Să ne aducem aminte, fraţilor, de Domnul Care zice: „Nu judecaţi, ca să nu fiţi judecaţi!”. Şi iarăşi, de Apostolul care ne învaţă zicând: „Cel ce pare că stă să se păzească, să nu cadă”.
Frați și părinți, pentru ce trebuie să semene cultivatorul, decât negreșit ca să secere? Și pentru ce se ostenește neguțătorul, decât negreșit ca să câștige? Tot așa, și cel ce împarte cuvântul învățăturii ce altceva nădăjduiește de la osteneală, decât fără doar și poate sporirea și îmbunătățirea celor ce ascultă? Dar în cazul vostru nu știu cum lucrează păcatele mele, că nelucrător este cuvântul și, deși semănăm multe și ne ostenim, nu strângem, ca să zicem așa, nimic. Căci spunem și învățăm, și îndemnăm, și intră puterea cuvintelor în auzul vostru numai în ceasul în care se ține cuvântul și apoi, îndată uitându-l, rămâneți în greșelile voastre.
„Dumnezeu nu tună şi fulgeră împotriva nerecunoscătorilor, nici nu îi blestemă, ci doar îi dojeneşte cu blândeţe, întrebându-i pe cei ce I se închină: „Dar ceilalţi copii ai Mei unde sunt? Unde sunt ceilalţi? Unde sunt puternicii care cârmuiesc peste neamuri cu puterea Mea? Unde sunt bogaţii care s-au îmbogăţit cu avuţiile Mele? Unde – părinţii ai căror fii cresc şi sporesc din a Mea putere? Unde – învăţătorii cărora Eu le dau ştiinţă şi înţelepciune? Unde – bolnavii pe care i-am vindecat? Unde – păcătoşii ale căror suflete le-am curăţat de păcat ca de lepră? N-am dat Eu sănătate la mii şi mii, iar aici la rugăciune sunteţi numai zeci? N-am dat lumina soarelui la milioane, iar de mulţumit Îmi mulţumiţi numai o sută? N-am împodobit câmpiile cu roade şi n-am înmulţit turmele voastre, şi doar câţiva îngenuncheaţi, slăvindu-Mă?” (Sfântul Nicolae Velimirovici)
Spune o veche istorioară că odată s-au adunat la un ospăţ toate virtuţile: bunătatea, milostenia, răbdarea, înfrânarea; şi era o desfătare să le vezi cum se bucurau împreună, ca nişte bune prietene ce erau. Numai două dintre ele se priveau ca nişte străine, nu se văzuseră niciodată. Ele erau binefacerea şi recunoştinţa. Povestirea ne arată cu pildă că aceste două virtuţi se întâlnesc foarte rar, că binefacerea aproape totdeauna este lipsită de recunoştinţă. Acest lucru ne arată şi pilda celor zece leproşi din Evanghelia de astăzi.
Omul a cărui gură Îi mulţumeşte mereu lui Dumnezeu nu se va lipsi niciodată de binecuvântările lui Dumnezeu, dar cel ce cârteşte şi-L supără pe marele său Binefăcător va fi cu siguranţă pedepsit de Dumnezeu.
Toate amintirile noastre din copilărie ne aduc înaintea ochilor gesturile frumoase și mișcătoare, neuitate și vrednice de urmat ale iubirii mamei. Iubirea mamei este atât de mare încât nu se descrie și nu se măsoară. Este dar dumnezeiesc pe care-l primim câtă vreme trăiește mama noastră iubitoare.
Pentru a ne împuțina patimile și pătimirile, trebuie nu numai să ne luptăm împotriva lor, ci să avem și vigilența duhovnicească necesară „ca [acestea] să nu crească”.