Când eram mai tânăr, locuiam împreună cu părintele meu. Și mi se întâmpla ca după ce mâncam noi, să mă ridic de la masă și să fur câte un posmag îndemnat de diavol, și-l mâncam fără știrea bătrânului. Deci stăruind eu așa o bucată de vreme, am fost biruit de acest obicei și nu-i mai puteam sta împotrivă. Cugetul mă mustra, dar bătrânului mi-era rușine să-i spun. S-a întâmplat însă, prin purtarea de grija a iubitorului de oameni Dumnezeu, de-au venit niște frați la bătrânul, pentru folos duhovnicesc. Aceștia l-au întrebat despre gândurile lor. Și a răspuns bătrânul:
– Nimic nu vatămă pe monahi și nu bucură pe draci mai tare ca ascunderea gândurilor de către Părinții cei duhovnicești.
Le-a vorbit apoi și despre înfrânare. Spunându-le el acestea, mi-am venit în sine-mi și gândindu-mă că Dumnezeu a descoperit bătrânului greșelile mele, m-am umilit și am început a plânge. Am scos apoi din sân posmagul, pe care-l furam după obiceiul meu cel rău și aruncându-mă la pământ am cerut iertare pentru cele trecute și rugăciune de întărire pentru cele ce vor veni. Atunci a zis bătrânul:
– O, fiule, te-a izbăvit, chiar tăcând eu, mărturisirea ta. Spunând greșeala ta, ai junghiat pe dracul, care te rănea prin tăcere. Până acum l-ai făcut să te stăpânească, fiindcă nu i-ai grăit împotrivă și nu l-ai scos la arătare. De acum nu va mai avea loc întru tine, căci l-ai scos din inima ta la arătare.
Și nu isprăvi bătrânul vorba și iată lucrarea diavolească se arătă ca o pară de foc, ieșind afară din sânul meu, iar chilia se umplu de putoare, cât socoteau frații aceia că s-a aprins pucioasă multă. Deci a zis atunci bătrânul:
– Iată, prin semnul ce s-a făcut, Domnul a dat adeverire cuvintelor mele și slobozirii tale.
Așa a ieșit de la mine, prin mărturisire, patima lăcomiei pântecelui și lucrarea diavolească, încât nici în minte nu-mi mai venea acest fel de poftă.
Everghetinosul, vol. 1-2, (Avva Serapion), Editura Egumenița, 2009