Viața este dulce-amară, un amalgam de trăiri contradictorii. O continuă prefacere a zonelor lăuntrice. Nu e neagră, dar nici albă; nici bună, dar nici rea. Este o fină combinație de culori care uneori întunecă, alteori luminează orizontul nostru.
Noi, aici, în mediul nostru cultural, învățăm de veacuri cum viața este tragicomică. Că e plină de durere, de suferință, dar, în același timp, de bucurie și extaz, și că doar conștientizând această realitate omul poate găsi adevărul existenței, al vieții și al lui Dumnezeu. De aceea și întreaga noastră tradiție are un gust dulce-amărui, dulcea-întristare.
Cruce și înviere este întreaga revelație a vieții pe care ne-a dat-o Hristos. Și în același timp ne-a spus că în această viață întristări veți avea și doar atunci când fiecare îl va avea pe celălalt să se cuibărească, să se odihnească sub jugul iubirii, atunci când unul va ridica sarcina celuilalt, atunci se va vindeca durerea noastră, se va estompa agonia și se va îndulci chinul vieții…
În zilele noastre, toți încercăm să evităm durerea. Am construit o civilizație „analgezică”, un stadiu al vieții care nu cercetează și nici nu caută să afle ce se află în spatele durerii, în spatele umbrei ce întunecă orizontul nostru existențial.
Fotini Tsaligopoulos spune: „Omul funcțional și eficient al epocii noastre neagă în mod ostentativ durerea. Refuză adică să sufere, să trăiască jalea, tristețea emoțională născută din pierdere.
Se supune poruncii supreme: Privim doar înainte! Ascunde sub preș și bagă în dulap propriile sentimente. Astfel ajunge un om exilat, rupt de propriul sine.”
Hristos nu a evitat durerea. Nu a încercat să scape de cruce, să dezerteze din realitatea vieții. Nu Și-a întors fața de la oamenii care sufereau, ca să nu-I strice liniștea și buna dispoziție. Mai important decât toate, Hristos nu Și-a ascuns și nu Și-a cenzurat sentimentele.
Și-a lăsat lacrimile să curgă în fața mormântului lui Lazăr, S-a temut în Grădina Ghetsimani, le-a cerut ucenicilor în mod repetat, cu durere și angoasă, să rămână în priveghere, deoarece Se temea, deoarece era în agonie în fața marii cruci care îl aștepta.
A fost atât de uman, și tocmai de aceea și mântuiește, odihnește, liniștește și ne dă speranță în slăbiciunea noastră, ne întărește privirea neputincioasă. Această umanitate adâncă, adevărată și deplină a Sa stă de fapt în dumnezeirea Sa. „Ai fost vreodată atent ce dă vivacitate, contrast, delicatețe chipului lui Hristos? Slăbiciunea Sa de pe Muntele Măslinilor, clipa în care înfruntă primejdia de a nu Se ridica la nivelul misiunii Sale, de a-L trăda pe Dumnezeu. Fără aceste clipe, Hristos putea fi Fiul lui Dumnezeu, dar nu putea fi și Fiul omului.” (Anghelos Terzakis, Fără Dumnezeu, Editura Estia)
În tradiția noastră, cel puțin până deunăzi – deoarece simt că, dacă nu s-a pierdut deja, cel puțin e pe cale să se întâmple -, nu ne-am ascuns în tragismul vieții, nu am fardat-o, ci am prefăcut-o în rugăciune împreună cu Celălalt și cu celălalt, între vecini, cu un cântec, la o cafea cu prietenii, în imne, în picturi, în teatru, în nebunii.
Antonin Artaud spunea: „Nimeni niciodată nu a scris, nici nu a pictat, nici nu a sculptat, nici nu a construit și nici nu a inventat ceva din alt motiv decât pentru a ieși din iad.” Și la noi, la greci, în acea tradiție a munților, a mării, a pământului, a cerului, a vechii tragedii grecești, a Sfintei Liturghii, a muzicii, tragismul vieții nu este fardat, nu este cosmetizat. Nu-și pune haine de gală. Viața este ceea ce este: crudă, brută, nemachiată, sinceră, fățișă, autentică. Așa se izbăvește.
Așa se transformă, așa scapă din minciună și se umple de lumină din Viața însăși. În acest fel preface rănile ei în binecuvântări și crizele istorice și psihice în șanse.
Pr. Haralambos Papadopoulos, Fragment din cartea „Calea spre tine însuți”, Editura Sophia, 2020