Să fim şi noi, fraţilor, buni şi blânzi, la fel ca Hristos. El însuşi ne îndeamnă: „învăţaţi-vă de la Mine, că sunt blând şi smerit cu inima şi veţi găsi odihnă sufletelor voastre (Mat. 11, 29).
Vedeți cum lăcrimează omul sau chiar plange, și ochii îi sunt neliniștiți în ceasul morții? Deoarece vede cum vin puterile potrivnice, vin diavolii să-i smulgă sufletul. Și sufletul tremură cum tremură frunza de toamnă la cea mai ușoară adiere de vânt. Căci îngerii zic: „După faptele tale, Aliluia! Te-am fi ajutat dar trebuia să ne ajuți și tu cu faptele tale”.
– Când avem în faţă mai multe cărări, ce ne ajută să ne limpezim gândurile?
Viața este dulce-amară, un amalgam de trăiri contradictorii. O continuă prefacere a zonelor lăuntrice. Nu e neagră, dar nici albă; nici bună, dar nici rea. Este o fină combinație de culori care uneori întunecă, alteori luminează orizontul nostru.
Încă de foarte tânăr, muncind în Sfântul Munte, Cuviosul Porfirie a conștientizat influența bună pe care o are studierea textelor sacre asupra instruirii, formării și transfigurării conștiinței umane. În legătură cu aceasta, învață următoarele: „Sufletul se sfințește și se curăță prin studierea cuvintelor Părinților, prin învățarea pe de rost a Psalmilor, a locurilor scripturistice, prin muzica psaltică, prin rugăciune.
Aţi citit cum Maica Domnului din vremuri străvechi i-a pedepsit cumplit pe toţi cei ce au năvălit asupra Sfântului Munte. Vă amintiţi cum v-a acoperit cu acoperământul său în vremea Războiului Mondial. Cu mai multă grijă decât rândunica pe rânduneii săi. Şi oamenii sunt, oare, nişte vrăjmaşi înfricoşători, ca să vă temeţi de ei?
Pocăința este schimbarea vieții, părăsirea omului vechi, cu toate relele lui obiceiuri, și întoarcerea spre Dumnezeu, Adevărul. Pocăința înseamnă să avem pace, liniște, să fim buni și blânzi.
Să nu te miri, fiul meu. Aşa este monahul. Viaţa monahului este martiraj continuu. Prea dulcele Iisus se face cunoscut prin mijlocirea chinurilor. Şi când îl vei chema, îţi va ridica chinurile. Iubirea Lui se află prin suferinţe. Ţi se arată puţină miere, iar pe dedesubt e ascunsă mulţime de amărăciune. Mai întâi vine mierea harului şi apoi urmează amărăciunea ispitelor.
Chiar dacă ni se pare că avem dreptul să nu iertăm, atunci trebuie să iertăm. Bunătatea naşte bunătate. Răutatea naşte răutate. Iertarea naşte iertare. Răzbunarea naşte răzbunare.
Gândiţi-vă numai cum ar fi dacă am conştientiza că fiecare clipă a vieţii noastre ar putea fi şi cea din urmă, că acest moment ne e dat pentru a atinge o anume desăvârşire, că vorbele pe care le spunem ar putea fi şi ultimele, şi că ele trebuie să exprime toată frumuseţea, înțelepciunea, cunoaşterea şi, mai presus de orice, toată dragostea pe care am dobândit-o de-a lungul întregii vieţi, oricât de lungă sau scurtă ar fi fost ea! Cum ne-am comporta unii faţă de alţii dacă momentul prezent ar fi singurul moment de care dispunem şi dacă acest moment ar trebui să exprime toată dragostea şi grija ce-o avem pentru celălalt!
