„Doamne şi Stăpânul vieţii mele! Duhul trandaviei nu mi-l da mie.”
Ce este duhul trândăviei (akediei)? Este ceea ce se numeşte deprimare. Oamenii care nu înţeleg deloc creştinismul, care nu înţeleg deloc viaţa noastră duhovnicească, cred că religia creştină este pătrunsă pe de-a-ntregul de duhul trandaviei. Privind la monahi, care umblă în haine negre, cu ochii plecaţi şi prefirând mătăniile, ei cred că toată religia este deprimantă, la fel ca aparenţa monahilor. Lucrurile nu stau însă deloc aşa. O asemenea părere este contrară duhului de care este pătruns întreg creştinismul – fiindcă, ia spuneţi, un om deprimat poate avea puterea duhovnicească, vioiciunea duhovnicească necesare pentru a merge pe calea strâmtă, luptându-se cu dracii neîncetat? Bineînţeles că nu.
Religia noastră nu este o religie a deprimării: dimpotrivă, ea este o religie a vioiciunii, a energiei, a voinţei, a forţei de caracter. Religia noastră are ca roadă nu deprimarea, ci ceva diametral opus – lucrul despre care vorbeşte Apostolul Pavel: iar roadă Duhului este dragostea, bucuria, pacea, îndelunga răbdare, bunătatea, milostivirea, blândeţea, înfrânarea: împotriva unora ca acesta nu este lege (Gal. 5, 22-23).
Acesta este duhul autentic, aceasta este esenţa autentică a religiei noastre: nicidecum deprimare, ci dreptate, bucurie paşnică în Duhul Sfânt. Oare cel ce are bucuria aceasta poate fi deprimat? Bineînţeles că nu.
Oamenii se înşală adeseori apreciind pe cineva după înfăţişare. Creştinul adevărat nu are înfăţişarea oamenilor robiţi bucuriilor vieţii. El este întotdeauna paşnic, adeseori pare cufundat în gânduri, merge cu capul plecat, absorbit de cugetările sale. Asta înseamnă, oare, că este deprimat, că are o cădere sufletească? Nu: asta înseamnă că bucuriile lumeşti, pe care le preţuiesc alţii, sunt departe de creştin, sunt străine de el, aşa cum jocurile şi distracţiile copilăreşti sunt străine de cei maturi.
Gândurile creştinului sunt concentrate asupra celor veşnice, asupra împărăţiei lui Dumnezeu, asupra legăturii cu Domnul Iisus Hristos; de aceea el este totdeauna serios şi gânditor. Se întâmplă câteodată ca şi creştinii să devină deprimaţi, vin momente de cădere sufletească. Chiar dacă au ajuns departe pe calea lui Hristos, pe calea lepădării de lume, gândurile îi trag uneori înapoi pe calea de mai înainte; li se pare că degeaba au părăsit calea pe care merge majoritatea oamenilor. Atunci ei cad în deprimare.
Pe oamenii care au cunoscut marile taine ale lui Hristos, care au părăsit calea cea largă a smintelilor lumii şi au pornit pe calea pătimirilor pentru Hristos, îi sminteşte diavolul, îi împiedică legiuni întregi de draci, zugrăvindu-le viaţa de bucurii pe care au părăsit-o, fericirea familială, farmecul prieteniei, îi trag de pe calea cea mare a duhovniciei înapoi, înapoi la calea de mai înainte.
Şi dracii izbutesc deseori să-şi atingă scopul: omul cade în deprimare, cade sufleteşte, îşi pierde râvna pentru Domnul Iisus Hristos, şi deprimarea aceasta este o mare primejdie, care-l pândeşte pe orice creştin în drumul lui spre Hristos, este o sminteală diavolească. Acestor bântuiri ale duhurilor întunericului le-au fost supuşi toţi sfinţii, şi în marea majoritate a cazurilor creştinii au biruit prin rugăciune, prin post, prin priveghere duhul deprimării, pe care îl seamănă diavolul. Au fost însă şi unii în ale căror suflete duhul deprimării a tot crescut, până când s-au abătut de la calea lui Hristos – iar când s-au abătut, s-au simţit părăsiţi de Dumnezeu, pustietatea şi greutatea vieţii au devenit de neîndurat pentru ei, şi adesea şi-au încheiat viaţa prin sinucidere. Iată de ce toţi sfinţii socoteau deprimarea o mare primejdie, o mare nenorocire, şi îşi îndreptau toate puterile spre lupta cu acest duh.
In deprimare pot să cadă până şi sfinţii. De ce, de unde? La ei asta nu se mai întâmplă din pricina satanei, din pricina duhurilor întunericului. Deprimarea apare atunci când ei sunt părăsiţi vremelnic de harul lui Dumnezeu. Lucrul acesta s-a întâmplat cu toţi sfinţii şi este o încercare prin care trebuie să treacă neapărat orice nevoitor. Este neapărată nevoie de ea pentru ca omul să nu pună pe seama sa, pe seama puterilor sale proprii, pe seama calităţilor sale tot ce a dobândit. Trebuie să i se amintească faptul că nu prin puterile sale s-a întâmplat asta, ci doar prin harul lui Dumnezeu.
Când omul ajunge la o viaţă înaltă, uneori începe să se mândrească, şi harul dumnezeiesc îl părăseşte pentru o vreme. El cade atunci într-o stare grea, nesuferită, a duhului; inima devine îndată pustie în el. In locul căldurii trimise de Dumnezeu se înstăpâneşte în inimă răceala; în locul luminii se lasă un întuneric de nepătruns; în locul bucuriei vine o deprimare adâncă. Domnul face asta pentru a-i aduce aminte nevoitorului că merge pe calea lui Hristos nu prin puterile sale proprii, ci prin harul lui Dumnezeu.
Aceasta este una dintre pricinile deprimării. Ce alte pricini mai există? V-am vorbit despre statul degeaba: trebuie să pricepeţi că statul degeaba este unul dintre „părinţii” deprimării. Oamenii care stau degeaba, care nu lucrează şi sunt complet asiguraţi material, care se îneacă în lux, oamenii saturaţi de bunurile acestei vieţi îşi pierd gustul pentru a trăi, sunt sătui de toate; pentru ei, toate devin lipsite de interes, plicticoase, nu găsesc în nimic bucurie, inima lor se umple de deprimare – acest vrăjmaş greu şi primejdios al mântuirii noastre.
Incă o pricină a deprimării: există oameni înclinaţi să vadă toate într-o lumină întunecată. Aceştia sunt numiţi „pesimişti”. Ei sunt înclinaţi să fie într-o astfel de dispoziţie, să-şi concentreze gândirea asupra lucrurilor întunecate şi păcătoase. Ei pun întrebarea: „Unde este dreptatea dumnezeiască, dacă săracul evlavios suferă, pe când bogatul necredincios, care merge pe căi strâmbe, e fericit?”
Dacă omul este înclinat să vadă în viaţă numai lucrurile întunecate, numai ceea ce este rău, deprimarea care pune stăpânire pe el va tot creşte, ajungând până într-acolo că omul nu mai vede nimic bun şi îşi pune capăt vieţii, sinucigându-se. Iată cât de puternic este duhul deprimării.
A doua oară vă arăt cum poate el să-l aducă pe om până la sinucidere. Mai există încă o pricină a deprimării – cea mai des întâlnită. Este vorba de amărăciuni, de întâmplările triste prin care trecem în viaţă. Moare cineva apropiat, un om iubit, ne moare copilul, bărbatul, mama. Omul cade în deprimare. Nu-i mai e dragă viaţa, se gândeşte numai la mortul său drag; săracul om dă mereu târcoale în gând mormântului, şi-l închipuie pe cel drag al său cum zace în mormânt şi putrezeşte. Deprimarea devine tot mai adâncă.
Cum să scăpăm de această deprimare? Nu trebuie să dăm târcoale în gând mormântului, să ne amintim de trecut, să vărsăm lacrimi. Cel mort este foarte, foarte departe. Trebuie să ne mutăm cu toată puterea gândului acolo unde a plecat cel drag, cel iubit. Să ştiţi că sufletul lui stă înaintea lui Dumnezeu şi a îngerilor, bucurându-se că e liber. Dacă ne vom concentra nu asupra celor întunecate, ci a celor luminoase, nu asupra celor stricăcioase, ci a celor veşnice, duhul deprimării va pleca.
In deprimare îl aruncă uneori pe om bolile grave. Mulţi sunt cei care îndură boala cu nerăbdare, în timp ce au fost mulţi sfinţi care toată viaţa au zăcut ţintuiţi la pat de boală şi au dat slavă pentru asta lui Dumnezeu. Trebuie să ne amintim despre aceştia şi să ştim să primim bolile pe care ni le trimite Dumnezeu. Nu trebuie să refuzăm ajutorul doctorului, căci înţeleptul fiu al lui Sirah spune: pe doctor l-a făcut Dumnezeu spre folosul oamenilor.
Doctorul este un slujitor al lui Dumnezeu care poate uşura suferinţele şi alunga duhul deprimării. Iată care sunt pricinile deprimării. Cel mai însemnat mijloc de luptă cu ele e rugăciunea – mijloc verificat de toţi sfinţii de-a lungul a multor veacuri. Nu există mijloc mai eficace decât rugăciunea, decât a cere ajutor mereu de la Dumnezeu.
Când începeţi să staţi de vorbă cu Dumnezeu, El vă mângâie. Alungă duhul deprimării. Când mergeţi la biserică, unde totul este aşa departe de deşertăciunea lumească, adânciţi-vă în cântări, şi duhul vostru va ieşi de pe tărâmul întunecat al deprimării şi va zbura.
Iar dacă vă veţi folosi în lupta cu deprimarea de puternicul mijloc care e rugăciunea, mijloc dat de Domnul Iisus Hristos, dacă la spovedanie vă veţi deschide inima în faţa păstorului Bisericii şi dacă după aceea vă veţi împărtăşi cu Trupul şi Sângele lui Hristos, veţi simţi uşurare şi bucurie, şi atunci duhul deprimării va fi alungat de la voi cu ruşine.
Să nu vă concentraţi gândurile asupra lucrurilor întunecate, păcătoase, apăsătoare, ci, înălţându-vă inimile, să rămâneţi cu inima lângă Dumnezeu, în cămările cereşti, unde nu pot intra duhurile întunecate care seamănă deprimarea.
Iată ce trebuie să ştie despre deprimare fiecare creştin. Dar ce să zicem de oamenii care aproape că nu ştiu de Hristos, care merg pe calea lumească, vrând bucurie şi mângâiere de la lume? Aceştia par adeseori mulţumiţi, vioi, veseli, de parcă n-ar fi în ei nici urmă de deprimare. Să nu credeţi că este aşa, să nu vă smintiţi de înfăţişarea lor, ci să vă gândiţi la abaterea lor de pe calea adevărată.
Dacă ar şti aceştia ce se petrece în adâncul inimii lor! în adâncul sufletului lor nu încetează niciodată mustrările de conştiinţă. Nimeni nu poate înăbuşi conştiinţa cu totul. Omul lăuntric ridică din când în când capul şi începe să strige. Aceasta este suferinţa permanentă a celor care aleargă după bunăstarea lumească. Apostolul Pavel spune: iar întristarea cea după Dumnezeu lucrează pocăinţă spre mântuire, fără părere de rău, în timp ce întristarea lumească moarte lucrează (II Cor. 7,10).
Dacă nu vă veţi întoarce de la întristarea lumească la întristarea cea după Dumnezeu, veţi pieri. Aduceţi-vă aminte cât de grea este deprimarea, amintiţi-vă că inima creştinească trebuie să fie plină de bucuria în Duhul Sfânt, de bucuria năzuinţei către lumină, că ea trebuie să fie străină de întristarea care umple inima păcătoşilor.
Aduceţi-vă aminte de asta întotdeauna, şi Domnul Dumnezeu să vă miluiască, iar Sfântul Efrem să vă ajute cu rugăciunile sale. Amin.
Akedia, faţa duhovnicească a deprimării – Cauze şi remedii, traducere din limba rusă de Adrian Tănăsescu-Vlas, Editura Sophia. Cartea Ortodoxă, Bucureşti, 2010