Amintiți-vă că porunca despre smerenie este prima poruncă a Fericirilor – iar de vreme ce este prima este și cea mai însemnată. Ați auzit vreodată cuvântul vestit de Dumnezeu prin Proorocul Isaia: Așa zice Domnul, a Cărui locuință este veșnică și al Cărui nume este sfânt: „Sălășluiesc într-un loc înalt și sfânt și sunt cu cei smeriți și înfrânți, ca să înviorez pe cei cu duhul umilit și să îmbărbătez pe cei cu inima frântă” (Is. 57,15)?
O combinţie de gânduri. Omul se gândeşte: va fi asta, va fi cealaltă. În realitate nu va fi nimic. El doar îşi face gânduri şi singur se complică. Se gândeşte că pentru proastra lui dispoziţie este altcineva vinovat. Dar nu e aşa, e însuşi omul vinovat.
Cel care vrea să se roage cu minte curată, nu trebuie să afle noutățile ziarelor, să nu citească cărți fără legătură cu viața noastră duhovnicească, mai ales cele care stârnesc patimile, și să nu cerceteze din curiozitate cele care privesc viața celorlalți. Toate acestea aduc în minte gânduri străine, iar când omul încearcă să le lămurească, ele și mai mult tulbură și îngreuiază sufletul.
Întrebare: Tatăl dă toată judecata Fiului. Cum se împacă lucrul acesta Sfânta Treime?
Viața de familie e ca un poligon de testare a calității iubirii noastre. Numai dragostea autentică poate depăși greutățile, poate sprijini în clipa cea grea, poate să nu trădeze, ci să prețuiască ceea ce are, să nu inventeze, ci să privească situația cu ochi lucizi – iar toate premisele născocite, false, idealizarea, visarea se sfârșesc prin dezamăgire, mânie, ciudă, agresiune și tot felul de alte nenorociri.
Să alungăm provocările care ne duc inima în robie silnică, împiedicând transformarea gândului „strecurat de vrăjmaș” în patimă consimțită. Paza gândurilor ne ferește de o astfel de consimțire, de „învârtirea necontenită a cugetării și a închipuirii în jurul lui [a gândului pătimaș]”: „Cel ce cugetă nepătimaș de la început sau respinge prin împotrivire și certare momeala [provocarea], a tăiat dintr-odată toate cele ce urmează”.
Odată, nu eram foarte sigur dacă adoptasem atitudinea cuvenită într-o anumită împrejurare şi i-am mărturisit aceasta Bătrânului:
Cu toții știm că atunci când obosește omul trupește, își revine ușor. Se întinde, doarme, mănâncă ceva mai mult și se odihnește. Dar când obosește sufletul omului, atunci cu greu își află odihna. Atunci omul se află într-o situație foarte dificilă, deoarece sufletul nostru obosește greu, dar cu anevoie se odihnește. Epoca noastră se caracterizează ca o epocă a oboselii, a oboselii sufletești, duhovnicești și mai puțin trupești. Hristos, în Sfânta Evanghelie, ne arată care este secretul odihnei…
– Consider că nu sunt bună să-mi construiesc o familie, nici să merg la mănăstire, nu-mi găsesc locul. Ce pot face?
Mai întâi, ridică ochii tăi şi vezi, socotind nemărginita mărime şi înălţime a Stăpânului. Fiindcă în acest fel al Pâinii şi al Vinului se află după Fiinţă, şi este cu adevărat aceeaşi dumnezeiască Mărire care a făcut toată lumea, înaintea căreia tremură cerurile şi toate zidirile, de la care soarele îşi primeşte strălucirea, şi toate stelele şi sfinţii îngeri stau cu frică, lăudându-L şi slăvindu-L neîncetat.
Viaţa noastră pământească este adeseori închisă ca sub o boltă întunecată. Privim în sus, privim în jos, la stânga, la dreapta şi nu vedem parcă nici o spărtură prin care să întrezărim ceva din lumea de dincolo. Navele cosmice care au străbătut acest univers fizic nu au văzut decât materie. Aristotel definea şi el cerul ca pe un uriaş cristal care închide universul nostru aici, aşa încât nu putem şti ce este dincolo Aşa credeau cei vechi.
O monahie, căreia i-a murit tatăl, a început să-l pomenească 40 de zile pe metanier. Dar diavolul i-a adus aminte călugăriței: „Nu scrie oare în Biblie că în iad nu există pocăință?” „Așa e cu adevărat. Unde avea să meargă cu adevărat, a mers. Dacă avea să meargă în Rai, a mers. Dacă era să meargă în iad, a mers.” Însă la puțin timp s-a întâmplat ceva cutremurător….
Or, lumea spirituală, chiar așa cum este ea, deși nu are aceeași pregnanță, deși pare mult mai… delicată și se receptează mult mai slab, pe de altă parte este infinit mai puternică și mai stabilă, pentru că tot ce ține de lumea duhovnicească nu se schimbă, nu se poate corupe.
Ce înseamnă rugăciunea? Înseamnă a recunoaște că nu e suficientă credința mea, că nu e suficient entuziasmul meu, că nu e suficientă poziția pe care o ocup, cultura pe care o stăpânesc, educația în consecință, că nu e suficientă puterea pe care o am, că nu e suficientă nici măcar dragostea pe care o am și, în cele din urmă, că nu e suficientă lucrarea pe care încerc să o săvârșesc și că am nevoie de ajutor.