Întrebare: Tatăl dă toată judecata Fiului. Cum se împacă lucrul acesta Sfânta Treime?
Arhim. Zaharia: I s-a dat judecata pentru că este Fiul omului: S-a smerit pe Sine, a luat asupra Sa chip de om și a împlinit toate poruncile lui Dumnezeu în firea Sa omenească. Atunci când S-a rugat cu lacrimi în Ghetsimani, a adus jertfa pentru mântuirea noastră în firea Sa omenească și în puterea Sfântului Duh. Așadar, firea omenească a lui Hristos ne judecă pe noi. El poate judeca lumea pentru că a mântuit lumea în firea Sa omenească și ne-a dat pilda desăvârșirii Tatălui. De aceea El poate spune, „V-am dat vouă pildă” (Ioan 13:15). Urmându-L pe Hristos, suntem judecați întru slavă și primim cununa mântuirii, în vreme ce, dacă nu Îl urmăm, suntem judecați ca unii care au căzut din mântuirea Sa.
Părintele Sofronie se lupta cu Dumnezeu spunând, „Cum poți să mă judeci, Tu ești Dumnezeul Cel desăvârșit Care locuiești în ceruri, iar eu sunt un om slab pătimind atâta durere în această viață trecătoare.” Iar Domnul i-a răspuns, „Tu ești cel care ai murit pentru lume?” Dumnezeul Căruia I se adresa Părintele Sofronie i-a răspuns ca Dumnezeul cel Răstignit. El este Judecătorul pentru că a viețuit fără de păcat după poruncile lui Dumnezeu și a murit pentru noi, iar după Învierea Sa I s-a dat toată puterea în cer și pe pământ. În astfel de clipe de deplină smerenie și deznădejde, Sfinții Îi vorbesc lui Dumnezeu din inimă și pot primi astfel de răspunsuri scurte ca niște maxime care devin repere în viața lor. Atunci conștiința și inima le sunt lărgite, iar mintea le este luminată.
Întrebare: E ca și cum Părintele Sofronie I s-ar plânge lui Dumnezeu.
Arhim. Zaharia: Da, pentru că suferea adânc. El avea înclinația aceasta de a se „certa” cu Dumnezeu, însă mereu spunea, „Dumnezeu mă rușina întotdeauna răspunzându-mi și îndreptându-mă”. Părintele Sofronie putea face aceasta pentru că era gata să moară pentru Domnul și se „certa” cu El pe pragul morții. Un astfel de om nu poate pieri, pentru că Dumnezeu Se poartă cu el ca și cu un prieten al Său, ca și cu un egal al Său. Toți Sfinții primesc har după asemenea clipe pline de îndrăzneală din viața lor, când ajung în pragul morții, ba se hotărăsc să și sară peste el, și se trezesc deodată în Împărăție. Totodată, atunci când Părintele Sofronie a spus, „Sunt atât de slab, cum mă poți judeca?”, el mijlocea pentru întreaga lume, nu doar pentru sine. Într-un fel, se certa cu Dumnezeu pentru întreaga omenire.
Întotdeauna am admirat la Sfinți această dorire neînfricată de a se apropia de Dumnezeu și de a-L cunoaște, neluând în seamă până și amenințarea morții. Aceasta înseamnă că credința și iubirea lor pentru Dumnezeu sunt mai presus de moartea care îi amenință, că deja s-au determinat pe sine pentru veșnicie, așa cum spune Părintele Sofronie. Este uimitor. Acesta este creștinismul. Din păcate noi nu cunoaștem adevăratul creștinism. Așa cum spunea Sfântul Andrei Criteanul într-una din omiliile sale, Dumnezeu îi duce pe Sfinți până în pragul morții, nu pentru ca ei să piară, ci ca să cerceteze întreaga taină a lui Hristos, întreaga Sa cale ce se pogoară până la iad, să ajungă a cunoaște totus Christus, Hristosul întreg. În asemenea clipe învățăm adevărata teologie, atunci când stăm înaintea lui Dumnezeu și ne hotărâm să mergem până la capăt. Atunci Dumnezeu ne deschide mintea și inima ca să cunoaștem o nouă dimensiune a tainei Sale. Prin asemenea apropieri ale morții și chiar treceri dincolo de el, Sfinții au înțeles viața lui Hristos și rugăciunea Sa din Ghetsimani. Nu există altă cale pentru a înțelege Evanghelia, care vorbește doar despre moartea care a mântuit din moarte, despre moartea și Învierea lui Hristos, Care ne-a mântuit din moartea păcatului și ne-a deschis viața veșnică.
Arhim. Zaharia (Zaharou) de la Essex