Să stăm în preajma celui bolnav, să îi oferim răspunsurile şi ajutorul de care are nevoie. Să fim împreună cu el în durerea aceea. Nu există cuvânt mai greu pentru un suflet care suferă, decât acesta: „Lasă că-ţi trece!“. Să nu spunem niciodată acest cuvânt! Trece, dar atunci doare şi acea durere trebuie respectată. Indiferent dacă motivul e mic sau mare, durerea aceea trebuie respectată şi a sta lângă el nu înseamnă a-l anestezia, ci a nu-l lăsa singur în necazul lui şi-n frica lui.
„Ce înseamnă să agonisești bani înțelegeți? La fel și cu agonisirea Sfântului Duh.”
Se cuvine să îndurăm totdeauna ceva cu mulţumire pentru Dumnezeu. Viaţa noastră este ca o clipă de veşnicie. De aceea, după cum zice Apostolul: Nu sunt vrednice pătimirile vremii de acum, faţă de slava care va să se descopere pentru noi (Romani 8, 18). De aceea, rabdă în tăcere când te întristează vrăjmaşul şi numai Domnului deschide inima ta.
După învățătura Bisericii există două judecăți: judecata particulară, imediat după moarte, la 40 de zile, și judecata universală, atunci când istoria intră în plenitudinea Revelației. Ortodoxia, mai ales, consideră intervalul dintre judecata particulară și cea universală ca reprezentând o reală posibilitate de salvare a unor suflete, îndeosebi prin comuniunea cu Biserica, prin rugăciunea Ei, a noastră, a tuturor.
Știu bine, iubiții mei frați în Hristos, că sunteți un auditoriu care nu intrați pentru prima oară în biserică. Ați auzit multe predici și felurite omilii. Ați luat hotărâri, ați avut lupte, aveți izbânzi și înfrângeri. Ce să spună în seara aceasta vorbitorul care nu vrea să vă obosească, dar nici să vă aducă o falsă mângâiere? M-am gândit, așadar, iubiții mei, să vă vorbesc, așa cum obișnuiesc întotdeauna, de mulți ani, simplu, despre cultivarea inimii.
„Iubiți credincioși, ni s-a istorisit astăzi una din marile minuni pe care le-a săvârșit Domnul nostru Iisus Hristos – înmulțirea minunată a pâinilor. Domnul predica într-un loc pustiu, iar mulțimile, mai de aproape și mai de departe, Îl urmaseră și-L ascultaseră fără întrerupere vreme de ceasuri și ceasuri întregi. Cuvântul Lui le era hrană pentru suflet și parcă nu se săturau; L-ar tot fi ascultat. Au uitat de foamea și de setea trupului. Dar, la un moment dat, ucenicii s-au apropiat de Domnul și I-au spus: „Învățătorule, iată, s-a făcut spre seară și oamenii aceștia n-au mâncat nimic toată ziua. Dă-le drumul să meargă prin satele din preajmă și să-și cumpere de-ale gurii.”
Era la noi, la mănăstire, un părinte – Serafim Popescu –, și el zicea: „Dumnezeu nu are pe nimeni de pierdut”, iar părintele Arsenie Boca îl completa: „Iubirea lui Dumnezeu față de cel mai mare păcătos e mai mare decât iubirea celui mai mare sfânt față de Dumnezeu”. Dumnezeu vrea să ne ajute, să ne ridice, vrea să ne sfințească, vrea să ne primească între ai Săi, să ne ridice mai presus de noi.
– Romanii (îi înţelegea prin aceasta pe latini [catolici, n.n.]), în liturghia lor, dau însemnătate cuvintelor lui Hristos: „Luaţi, mâncaţi…” şi socotesc că în acea clipă are loc sfinţirea Darurilor. Dar şi Hristos, ca om (firea omenească), Se ruga Părintelui Său. Pentru aceasta, rugăciunea Anaforalei este adresată Tatălui – spre a-L trimite pe Duhul Sfânt şi a preface pâinea şi vinul în Trupul şi Sângele lui Hristos.
Este foarte riscant „să lăsăm să intre în inima noastră gândurile”, îndeosebi pentru începătorii luptei duhovniceşti – cei a căror minte nu a fost încă „mult cercată în război” – ci trebuie numai „să le înţelegem şi îndată să le tăiem de cum răsar şi ne atacă (ne momesc)” (Sfântul Isihie Sinaitul).
Fericiți cei prigoniți pentru dreptate, că a lor este Împărăția Cerurilor!
Aș vrea să vă spun acum un cuvânt și despre ascultarea către duhovnic, al Părintelui nostru Sofronie care, în ultimii doi, trei ani, ne vorbea aproape în fiecare săptămână. Și abia atunci am înțeles o taină, pe care mulți ani m-am străduit să o înțeleg și nu am reușit.
Să ne ruşinăm pe noi înşine, primind simţirea ruşinii şi înjosirii păcatului; să ne osândim pe noi înşine, lăsând glasul conştiinţei ‒ sau al nepărtinitoarei dreptăţi a lui Dumnezeu, care vorbeşte prin conştiinţă ‒ să răsune cu toată puterea; însă pe lângă asta, să ne grăbim în urma vameşului a naşte în sufletul nostru acelaşi strigăt tânguitor: „Dumnezeule, milostiv fii mie, păcătosului!”.