Era un tânăr din Creta care lucra pentru compania de telefonie. Într-o zi, m-am dus să plătesc factura. Am schimbat câteva cuvinte și apoi m-a întrebat:
– Unde este clinica dumneavoastră? Mă dor picioarele foarte rău, dar nu-mi pot permite tratamentul.
– Nu are importanță, i-am spus.
Așadar, el a venit și, încetul cu încetul, vorbind de una și de alta, a reieșit că era foarte nefericit. Ducea o viață destul de libertină, avea mai multe relații de scurtă durată și nu știu ce altceva. După o vreme, a încetat să mai vină la tratament.
Mă întrebam ce s-a întâmplat cu el, până într-o zi când fratele său m-a informat că refuză să mai mănânce. „Dacă doamna cu «Mâinile rugătoare» (un tablou al lui Dürer) vine și se roagă pentru mine, voi mânca.” Așa că m-am dus și el a acceptat să mănânce. Asta se întâmpla cu 28 de ani în urmă. Din păcate, nici atunci medicii nu recomandau nimic care să-L includă pe Dumnezeu. După un tratament psihiatric, ei l-au sfătuit să-și continue stilul de viață anterior, ceea ce a și făcut, fără nicio reținere.
Am plecat în India și abia în 1969, când m-am dus la Chania, în Creta, m-am interesat de el. Am aflat că bietul om își pierduse deja complet mințile; umbla cu o pălărie de paie vara și iarna și ajunsese de râsul copiilor. Acesta a fost sfârșitul lui.
Maica Gavrilia, asceta iubirii, Editura Episcopiei Giurgiului, 2014