Am văzut, într-adevăr, și oameni care locuiesc în palate, fiind nefericiți, obsedați de starea jalnică în care, paradoxal, se află, certându-se, având o stare de mizerie. Să nu știe ce înseamnă fericire, să nu știe să râdă, să nu vorbească între ei, să fie la cuțite în fiecare zi. „Măi, copile, trăiești în palate, înoți în milioane, ai tot ce vrei, mănânci ce vrei, faci rost de tot ce vrei, ce te roade de nu te poți liniști?” Absența lui Dumnezeu! Absența lui Dumnezeu îi aduce omului o stare de mizerie. Aduce o stare de cârteală, de lamentare.
Prezența lui Dumnezeu îi dă omului noblețe, o stare de doxologie, de pace, de har. Și, astfel, Dumnezeu devine cu adevărat „Părintele îndurărilor și Dumnezeul a toată mângâierea.” Omul care îl are înlăuntrul său pe Dumnezeul mângâierii, îi mângâie și pe frații lui. Iar cel care nu-L are, crede că-i mângâie pe ceilalți, dar, în final, e chimval răsunător.
IPS Athanasie de Limassol