Hrana cea trupească nu poate astâmpăra sufletul omului, nici băutura trupului nu poate potoli setea lui. Trupul este din țărână, și hrana pentru trup este tot din țărână. De aceea trupul se simte bine în lume, unde se află cele ce sunt asemenea lui. Dar sufletul se află în suferință; el se simte în această lume ca într-o țară străină, printre străini.
Faptul că sufletul nu are moarte, și că, în esența lui, își are sălaș în lumea cea fără de moarte, se dovedește prin faptul că, în lumea aceasta pământească, el se simte călător nemulțumit într-o țară străină, și că nimic din lumea aceasta nu-l poate hrăni deplin și nu-l poate înviora.
Părinte, care sunt cele mai importante arme cu care biruim ispitele diavolului?
Adevărul imbatabil este că sufletul omului este nemuritor, şi că noi, oamenii, nu murim după plecarea din această viaţă. Rămâne doar ca sufletul să fie pregătit după moarte. Deci să ne punem în ordine sufletul nostru şi să-l avem cât se poate de curat.
Toate problemele noastre, cele materiale, cele trupeşti, toate să le încredinţăm lui Dumnezeu. Precum spune în Dumnezeiasca Liturghie „şi toată viaţa noastră lui Hristos Dumnezeu să o dăm.” Toată viaţa noastră o lăsăm în seama Ta, Doamne. Ce voieşti Tu, Facă-se voia Ta, precum în cer aşa şi pe pământ.
Nu pot să afirm că mi-ar fi trebuit să trec prin experienţa „lepădării” atunci când am hotărât să primesc monahismul. Când am părăsit „lumea”, eu nu am simţit vreo luptă lăuntrică cu mine însumi, altfel spus, greutatea de a renunţa la ceva ce m-ar fi atras în viaţa lumii. Nu am respins nimic, nu am dispreţuit nimic. Am intrat în mănăstire pentru că mi-a fost duhovniceşte imperativ să aflu un asemenea chip de viaţă unde aş fi putut să mă dau deplin lui Dumnezeu, adică cu toate gândurile mele, cu toată inima, cu toată puterea fizică şi psihică a fiinţei mele. Totuşi aceasta nu m-a cruţat de o lungă perioadă de luptă duhovnicească între rugăciune şi dragostea pătimaşă pentru pictură.
Mai presus de toate este iubirea. Lucrul de care trebuie să ne îngrijim, copiii mei, este iubirea pentru celălalt, sufletul său. Tot ceea ce facem – rugăciune, sfat, mustrare – să facem cu iubire.
Întâlnirea dintre Dumnezeu şi noi în rugăciune statornică întotdeauna duce la tăcere. Trebuie să învăţăm să deosebim două feluri de tăcere: tăcerea lui Dumnezeu şi propria noastră tăcere. Prima, tăcerea lui Dumnezeu, este adesea mai greu de purtat decât refuzul Său, tăcerea absentă despre care am vorbit mai devreme. A doua este tăcerea omului, mai adâncă decât vorbirea, într-o comuniune mai strânsă cu Dumnezeu decât o poate împlini vreun cuvânt.
Rog şi iubirea voastră să o urmaţi pe cât vă stă în putere şi, alergând cu credinţă, să o apucaţi şi să nu fiţi înşelaţi nicidecum în nădejdile voastre. Fiindcă toată osârdia şi toată nevoinţa cu multe osteneli, care nu ajunge la iubire în duh umilit [Psalmi 50, 19], e zadarnică şi n-ajunge la nimic folositor.
Sfinții niciodată n-au cerut să scape de necazuri. Ci să le dea Dumnezeu răbdare! Deoarece în răbdare se dobândește răsplata. În răbdare se primește cununa mucenicească, nu în bucurie. De aceea să nu deznădăjduiască omul.
Sunt însă destul de multe cazuri când Dumnezeu nu împlineste rugăciunile noastre. Din ce motiv? Pentru că multi, aşa cum am spus, se roagă numai cu buzele, iar mintea lor colindă pretutindeni. Ne zboară atenţia de la cuvintele rugăciunii. Mântuitorul nostru îi mustră pe cei care au o astfel de rugăciune, zicând: ”poporul acesta Mă cinsteşte numai cu buzele, iar inima lui e departe de Mine.”
Nu există nicio consolare pentru suferință, decât în a o considera ca opunându-se fundalului celeilalte lumi. Și acesta este într-adevăr, singurul punct de vedere corect. Dacă ar exista numai această lume, atunci totul în ea ar fi un nonsens absolut: separarea, boala, suferința gratuită, moartea.