Nu intenţionez să vă ofer o expunere completă a creştinismului, doresc doar sa mă opresc asupra unor subiecte pe care le consider relevante atât pentru creştini, cât şi pentru oricine doreşte să se înţeleagă pe sine şi situaţia în care ne aflăm noi, creştinii. Poate că atunci când afirm „noi, creştinii” depăşesc limitele celor pe care urmează să le spun şi poate că, de fapt, ar trebui sa spun: „felul în care înţelege această situaţie un creştin care aparţine Bisericii Ruse” pentru că este vorba despre o contribuţie personală – oferită nu ca învăţătură, ci ca modalitate de a stimula gândirea.

Continuare …

De multe ori realizăm faptul că viața și rugăciunea sunt greu de coordonat și gândim că, trăind o viață dominată de fuga după țeluri iluzorii, această armonizare este greu de împlinit. E un gând total greșit, rezultând dintr-o falsă concepție atât despre viață, cât și despre rugăciune. Noi credem că viața constă în a ne mișca fără încetare, iar rugăciunea constă în a ne retrage undeva, uitând de situația în care ne aflăm, cât și de aproapele nostru. Acest lucru nu este adevărat și reprezintă o defăimare la adresa vieții și a rugăciunii.

Continuare …

În Scriptura Noului Legământ găsim ceva încă şi mai măreţ, deoarece odată cu Învierea lui Hristos moartea este efectiv biruită.
Moartea e biruită în mai multe feluri. Este biruită deoarece ştim că prin Învierea lui Hristos moartea nu are ultimul cuvânt şi că suntem chemaţi să ne sculăm din nou, să înviem şi să trăim.
De asemenea, moartea mai este învinsă şi în biruinţa lui Hristos asupra păcatului şi în surparea iadului, deoarece aspectul cel mai înfricoşător al morţii, aşa cum îl vedem reprezentat în Vechiul Legământ de către poporul lui Israel, era că despărţirea de Dumnezeu, care a adus după sine moartea, putea deveni definitivă, de neînlăturat prin însăşi moartea.

Continuare …

Atunci când facem ceva rău ori vorbim ce nu trebuie, când gânduri întunecate ne macină mintea sau un văl negru ni se aşează pe inimă, dacă ajungem să facem măcar puţină lumină în noi înşine, vom simţi primele mustrări de conştiinţă. Dar aceste păreri de rău ale conştiinţei nu sunt încă ceea ce se înţelege prin pocăinţă. Ne putem petrece toată viaţa reproşându-ne purtarea noastră greşită în fapte sau în cuvinte, gândurile şi simţămintele noastre întunecate, fără însă a ne îndrepta. Mustrările de conştiinţă pot face din viaţa noastră un adevărat iad, dar ele nu ne deschid împărăţia cerească.

Continuare …

A ne educa inima este departe de a fi un fapt simplu. În schimb educarea intelectului este relativ mai uşoară – în funcţie de capacităţi, fiecare dintre noi poate să-şi dezvolte darurile sale intelectuale. Intelectul primeşte şi reţine tot ceea ce lasă asupra lui o anumită pecete. În privinţa aceasta inima este un organ duhovnicesc mult mai complex.

Continuare …

Maxim, un sfânt grec din secolul IV, aude într-o zi citindu-se în biserică pasajul din Epistola Sfântului Pavel în care Apostolul recomanda să ne rugăm neîncetat. Tânărul e atât de mişcat, încât se gândeşte că n-are nimic mai bun de făcut decât să urmeze acest sfat. Părăsind biserica, se duce în munţii din apropiere şi îşi impune să se roage fără încetare. Ca orice tânăr grec din acea vreme, abia ştia Tatăl nostru şi alte câteva rugăciuni. Începe aşadar să le recite fără oprire. Se simte, pentru moment, foarte fericit.

Continuare …

A se ierta pe sine însuşi omului îi este cu neputinţă. Nimeni nu are dreptul să spună: „Am săvârşit un păcat, purtarea mea faţă de o anumită persoană a fost nedemnă, m-am întinat, dar aceasta e de domeniul trecutului şi pot acum să nu mă mai gândesc la ce a fost”. Aceasta ar însemna legitimarea stării de păcat, afirmarea dreptului de a fi nevrednic faţă de sine însuşi, faţă de Dumnezeu, faţă de aproapele şi faţă de viaţă. Din această cauză omul nu se poate ierta niciodată pe sine însuşi, nici nu are dreptul de a se ierta.

Continuare …

Ne întâlnim cu Dumnezeu atunci când El însuşi ne caută. Mântuitorul a spus: „Bateţi şi vi se va deschide” (Matei 7, 7). Vom bate uneori îndelung, întrucât Hristos ştie că nu suntem pregătiţi încă pentru întâlnire, nu suntem gata să-L privim faţă către faţă pe Dumnezeul cel Viu; căci a te întâlni cu Dumnezeu înseamnă dintotdeauna să vii la judecată; este la fel cu a întâlni o frumuseţe necondiţionată, un adevăr necondiţionat, o dreptate necondiţionată. Iar în faţa acestei frumuseţi, acestei dreptăţi şi acestui adevăr – în faţa sfinţeniei dumnezeieşti –, stăm fără răspuns.

Continuare …

Ştim din experienţa noastră şi a altora că ne e teamă de moarte sau nutrim o incertitudine legată de ea. Mai exact, cred că mai mult ne e teamă de desfăşurarea procesului morţii, decât de actul în sine. Majoritatea oamenilor ar fi gata să accepte moartea, dacă ar putea fi siguri că ea vine ca un somn, fără să trebuiască să treacă prin starea de frică şi de nesiguranţă. Într-adevăr, este şi ceva înşelător şi ademenitor în legătură cu moartea. Cât de des auzim pe câte cineva spunând: „Cât aş fi vrut să fi fost mort”; e un fel de a spune: „Cât mi-aş dori să fiu liber de toată răspunderea faţă de mine şi faţă de Dumnezeu sau faţă de oricine altcineva! Cât aş dori să mă pot întoarce la condiţia copilăriei mele, când nu mi se cerea să fiu răspunzător şi când puteam pur şi simplu să mă joc!”.

Continuare …