Cred că problema constă în următorul lucru. Printr-o încordare a tuturor puterilor credinţei noastre şi ţinând cont de orbirea noastră semnificativă, atunci când pur şi simplu nu vedem în faţa noastră calea, nu vedem răspunsul, putem spune: Nu mă îndoiesc că Dumnezeu are dreptate în ultimă instanţă, dar eu nu înţeleg aceasta… În introducerea sa pentru ediţia rusească a cărţii referitoare la Stareţul Siluan Athonitul, Părintele Sofronie spune că adesea stăm în faţa lui Dumnezeu şi spunem.
„Doamne, nu Te pot înţelege!”. Starea aceasta se poate explica prin faptul că ne aflăm în faţa unei taine foarte complexe şi profunde, în esenţă. Dar poate fi şi o stare contemplativă şi de evlavie, când stăm şi vedem în faţa noastră ceva de nepătruns, spunând: „Doamne, nu Te înţeleg! Insă aceasta îmi arată numai că Te pot primi doar prin efortul credinţei mele”.
Dar mult mai des, mai ales atunci când ne ciocnim de o amărăciune dureroasă, grea şi aparent lipsită de sens în viaţa noastră sau în viaţa altora, în întâmplările lumii ş.a.m.d. noi mergem mai departe. Spunem: „Nu înţeleg”, dar cu un asemenea accent de parcă numai dacă renunţăm Ia puterea de înţelegere în general putem să nu ne răzvrătim şi să nu ne întoarcem împotriva lui Dumnezeu.
Nu spun acum că este ceva legiuit sau corect, este pur şi simplu o constatare. Citatul pe care l-am reprodus mai devreme reprezintă indicaţia lui Ioan Teologul că atunci când tot ceea ce Dumnezeu a decis să săvârşească pentru mântuirea lumii, va fi săvârşit, atunci când toate acestea vor aduce roadele, numai atunci omul va vedea că Dumnezeu a învins nu pentru Sine, ci pentru toţi. Atunci, toate străduinţele, proprii sau străine, întreaga grozăvie a istoriei se va deschide în faţa noastră ca o cale parcursă, nu una lipsită de sens, ci singura cale posibilă pentru a ajunge la starea şi relaţia cu Dumnezeu pe care Dumnezeu le-a gândit pentru noi: ca noi să fim prietenii Săi veşnici şi să luăm parte la ospăţ împreună cu El, în sensul în care am încercat să explic ospăţul acesta în prima noastră conversaţie. Numai atunci omul va putea spune: „Da, Doamne, ai avut dreptate!”.
Dumnezeu vrea mântuirea noastră şi ne conduce spre aceasta, iar noi tot timpul facem lucruri care nu sunt în concordanţă cu pronia Sa. De ce să ne rugăm „fie voia Ta”, dacă nu facem voia lui Dumnezeu?
Nu putem spune că tot ce se întâmplă în lume reprezintă voia pozitivă a lui Dumnezeu, în sensul că Domnul vrea fiecare întâmplare produsă. Insă orice situaţie, orice întâmplare, orice întâlnire sau ciocnire complexă a oamenilor şi a lucrurilor reprezintă opera lui Dumnezeu Care ne oferă posibilitatea, numai dacă vom pătrunde în gândurile lui Dumnezeu şi nu vom căuta raţiunea şi voia noastră, să procedăm corect în limitele unei situaţii uneori chiar urâte. După ce Adam şi Eva şi-au mâncat primul „măr”, toate şi-au pierdut armonia. Acum nu mai există stare pe care o putem numi normală, din punct de vedere al lui Dumnezeu. Totul este anormal, deoarece trăim într-o lume căzută.
Şi Dumnezeu nu numai că rabdă. El se străduieşte permanent şi în mod creator, împreună cu noi şi la noi, să schimbe ceva. în plus, vrea să schimbe prin noi ceva în lume. Cu toate acestea, foarte des, în Ioc să conlucrăm cu El, ne străduim să procedăm aşa cum vrem noi. Spunem: „Tu, Doamne, mai aşteaptă. Eu voi aranja lucrurile aşa cum trebuie, iar apoi vom sta de vorba. Tu spui: întoarce-ţi obrazul tău. Iar eu mai întâi o să-i dau una în gură, iar apoi îmi voi întoarce obrazul şi vei vedea că aşa va fi mult mai bine”.
Din păcate, într-o oarecare măsură atitudinea aceasta pare justificată pentru o perioadă foarte scurtă de timp, fiindcă omul bătut se face „mai smerit” pentru o vreme. în cele din urmă, îi spunem lui Dumnezeu: „Vezi, dacă mi-aş fi întors obrazul, ce-ar fi fost?”. Aşa procedăm cu toate poruncile lui Dumnezeu, cu sfaturile Sale, cu tot ceea ce constituie punctul Său de vedere asupra vieţii. Dacă am fi împlinit măcar ceea ce ştim deja că e voinţa lui Dumnezeu, probabil că am fi aflat voinţa Lui şi în alte privinţe.
Însă necazul nostru constă în faptul că ştim, dar nu facem. De exemplu, există câteva reguli de bază pe care Dumnezeu ni le-a propus, iar noi spunem: „Am auzit aceasta, mai bine spune-mi ce să fac în situaţia mea concretă. Doar i-ai vorbit Sfântului Serafim de Sarov”. Insă problema constă în faptul că, înainte să-L audă pe Dumnezeu zicând „Spune-i lui Mansurov: Ridică-te şi mergi”, Sfântul Serafim a împlinit voia lui Dumnezeu timp de mai mult de patruzeci de ani în alte privinţe. Iată singura diferenţă dintre noi şi Sfântul acesta. Or, noi vrem permanent o revelaţie personală pentru momentul dat, dând mereu la o parte revelaţia generală dată pentru toate vremurile.
În afara faptului că rareori ne rezervăm timp pentru a analiza lucrurile, ne mai şi grăbim să acţionăm. Dacă privim la viaţa sfinţilor: câţi ani pur şi simplu au privit atent la viaţa lor, până în momentul când au văzut ceva concret. Ştiţi, există pentru copii sene haotice, cu întrebarea: „Unde este iepurele?”. Ţii in mână desenul, îl întorci pe toate părţile, te uiţi, şi te tot uiţi, dar nu vezi iepurele. Apoi, observi iepurele, şi rămâi uimit cum puteai să nu-l vezi. Aşa trăim şi noi.
Viaţa reprezintă un tablou foarte complex, în care sunt incluşi şi iepurele, şi vânătorul, şi câinele, şi multe altele. Dacă ne-am fi aşezat şi am fi privit cu încredere, dacă am fi tăcut suficient de mult şi ne-am fi eliberat de prejudecăţi şi tendinţa de a lua decizii premature, în loc să spunem „nu văd câinele, voi lătra eu însumi”, probabil am fi văzut ceea ce trebuie să vedem. Abia atunci ar fi trebuit să acţionăm. Dar ni se pare că, dacă acum nu vom face ceva, totul se va prăbuşi. De parcă nu ar exista Dumnezeu, Care poate avea grijă şi de aceasta. Ni se pare că dacă în momentul acesta nu vom acţiona, se va întâmpla ceva iremediabil. Dar ceea ce facem este adesea o greşeală mai mare decât dacă am fi aşteptat şi dacă am fi încercat să înţelegem.
În unele privinţe, lucrul acesta este evident şi limpede. De exemplu, când chemaţi medicul, acesta mai întâi va investiga, apoi se va gândi şi iarăşi va veni să ne analizeze. Doar atunci, adesea după câteva săptămâni, va spune: Acum înţeleg. Or, în viaţă nu procedăm aşa, vrem să acţionăm imediat ce am văzut. Insă pentru aceasta trebuie să fim sfinţi, iată care e problema. Dumnezeu nu este mulţumit de lumea noastră căzută şi ştie că lumea nu este aşa cum a gândit-o. Dar ştie că El a fost Cel Care a creat lumea şi că, în cele din urmă, lumea îşi va justifica existenţa ei, că El va avea dreptate.
Mitropolitul Antonie de Suroj, Dumnezeiasca Liturghie, Editura Egumeniţa