Cât de des aud aceste cuvinte pe care mi le spuneți: sunt leneș, mă lenevesc la rugăciune, mă lenevesc să citesc din Scriptură, mă lenevsesc să mă gândesc la Dumnezeu.
Tu pur și simplu nu-L iubești…
Mitr. Antonie de Suroj
Perioada de boală sau de înaintare în vârstă trebuie să o primim cu înţelepciune
Cel mai adesea avem de-a face cu boli de lungă sau de scurtă durată care duc la moarte, mai curând decât cu morţi subite sau cu bătrâneţea care ne antrenează treptat spre mormânt… sau spre eliberare – depinde de punctul de vedere pe care l-am îmbrăţişat. Eliberarea este cea de pe urmă întâlnire, suprema întâlnire spre care fiecare dintre noi, fie că suntem sau nu conştienţi, năzuim cu toată fiinţa noastră în tot timpul vieţii pământeşti: întâlnirea faţă către faţă cu Dumnezeul cel Viu, cu viaţa veşnică, părtăşia noastră cu El.
Să fim cu totul preocupați de persoana care ne stă înainte
La început, când eram medic, simțeam că era nedrept față de pacienții care erau în sala de așteptare dacă mă lungeam prea mult cu persoana pe care o consultam în cabinet. Astfel, în prima zi am încercat să fiu cât mai expeditiv cu cei pe care-i consultam.
Mulțimea după ale cărei aplauze tânjim, de a cărei judecată ne temem, nu este adunarea sfinților lui Dumnezeu
Această frică de judecata, de părerea altor oameni este ceea ce adesea ne împiedică schimbarea, chiar și când suntem capabili de a modifica, de a face un pas, fiindcă acest pas trădează trecutul nostru. Suntem cu mult mai înfricoșați de a fi luați în râs, decât de a fi aspru criticați.
Iertarea este o minune, este ca şi cum ai fi botezat din nou
Intrebare: Vorbim despre Spovedanie şi apoi de împărtăşanie. Dar despre iertare? Iertarea este o minune, este ca şi cum ai fi botezat din nou. Ce responsabilitate! Trebuie să nu ne arătăm nevrednici de ea, primejduind-o…
Mitropolitul Antonie: Atunci când vorbim despre multiplele aspecte ale Spovedaniei, iertarea capătă un loc foarte important. Mai mulţi oameni au observat în decursul vieţii faptul că atunci când vin să se spovedească nu simt străpungere, frângere a inimii, groază ca au săvârşit păcatul, [sentimente] pe care le-au trăit, uneori, cu câteva zile sau săptămâni înainte, atunci când deodată au devenit conştienţi de răul din vieţile lor.
Este oare timpul amăgitor cu adevărat?
Sfântul Pavel spune într-una din epistole că trebuie să ne zorim să trăim, deoarece timpul este amăgitor. Este oare timpul amăgitor cu adevărat? Nu trăim noi oare toate zilele vieţii noastre ca şi cum am scrie în grabă, neîngrijit, o ciornă a vieţii pe care eventual o vom copia pe curat într-o bună zi, mai târziu?!
Mitropolitul Antonie de Suroj: Hristos trăiește în mine!
Am auzit astăzi cuvintele Sfântului Apostol Pavel: „Hristos trăiește în mine” (Gal. 2, 20). Ce poate însemna aceasta?
Hristos rămâne neschimbat, desigur, însă ceea ce i s-a întâmplat lui Pavel este că el l-a întâlnit pe Hristos, iar această întâlnire l-a străpuns până în miezul ființei sale. Această întâlnire nu mai era o amintire; ea a devenit însăși viața, în el.
Bogăţia dogmatică şi duhovnicească a Rugăciunii lui Iisus este nemărginită
Toate aceste tehnici nu reprezintă rugăciunea contemplativă, ci o asceză eliberatoare pur negativă, care pregăteşte o formă a acesteia. Abia atunci când atenţia este unificată şi localizată până în punctul în care se ajunge la o concentrare deplină, lucrarea duhovnicească. În aceasta, rugăciunea în sine ar trebui să fie un factor stabilizator; nu ar trebui să distrugă unitatea prin apelul la o singură parte a fiinţei umane – intelectul, sentimentul sau voinţa -, ci mai degrabă să înfăptuiască înlăuntrul său/în sine concentrarea şi unitatea şi să fie instrumentul prin care se realizează unirea cu Dumnezeu în minte, trup şi suflet.
O călătorie duhovnicească
Sunt plin de mândrie şi de iubire de sine. Toate faptele mele dovedesc următorul lucru: ori de câte ori găsesc în mine ceva bun, doresc să-l scot la iveală, ca să mă proslăvesc în faţa altora sau să mă desfătez înăuntrul meu. Deşi în afară arăt o oarecare smerenie, totuşi în sinea mea îmi pun toate faptele pe seama propriilor mele puteri şi mă socot, faţă de ceilalţi, cel mai bun sau, cel puţin, nu mai rău decât ei.
Mitropolitul Antonie de Suroj – Să ne iubim aproapele cu iubirea lui Hristos!
Înaltpreasfinţitul Mitropolit Antonie Bloom (6 iunie 1914 – 4 august 2003) a fost episcop al Episcopiei de Suroj al Bisericii Ortodoxe Ruse pentru Marea Britanie şi Irlanda.
Prin oamenii care îi sunt credincioși Lui Dumnezeu Și-a transmis învățătura și a arătat calea cea dreaptă
În 1972, Mitropolitul Antonie de Suroj a participat la o discuție transmisă la radioul britanic. Oponentul său a fost jurnalistul britanic Anatoly Goldberg (1910-1982), un agnostic născut în Riga, Letonia și care a emigrat mai târziu în Marea Britanie. Discuția ce a urmat a devenit un capitol dintr-o carte intitulată, Dumnezeu: Da sau Nu? Discuţii între credincioşi şi necredincioşi:
Stăpânirea timpului
Înaltpreasfinţitul Mitropolit Antonie Bloom (6 iunie 1914 – 4 august 2003) a fost episcop al Episcopiei de Suroj al Bisericii Ortodoxe Ruse pentru Marea Britanie şi Irlanda. S-a născut la Lausanne, în Elveţia. Şi-a petrecut primii ani în Rusia şi Persia, întrucât tatăl său era membru al corpului diplomatic imperial rus. Mama lui era sora compozitorului Alexander Scriabin. În timpul Revoluţiei bolşevice, familia a trebuit să părăsească Persia, iar în 1923 s-a instalat la Paris, unde viitorul mitropolit şi-a primit educaţia. A absolvit studii de fizică, chimie şi biologie şi şi-a luat doctoratul în medicină la Universitatea din Paris. Filosof și predicator, este autorul a numeroase cărți și articole în diferite limbi despre viața spirituală a comunității ortodoxe.
Să dăruim iertarea noastră celor adormiţi
Dacă în slujba de pomenire ne concentrăm atenţia asupra sufletului celui adormit, în cadrul slujbei de înmormântare atenţia noastră se îndreaptă de asemenea către plecarea sufletului. Conform tradiţiei ortodoxe, în primele trei zile de la moartea unei persoane, sufletul rămâne aproape de pământ, vizitând locurile familiare, amintindu-şi tot ce a însemnat pământul pentru el, tot ce a petrecut pe pământ; aşa încât sufletul care va părăsi această lume va fi deplin stăpân pe amintirile lui atunci când va sta înaintea lui Dumnezeu.
Despre credinţă şi îndoială
Poate părea stranie o astfel de afirmaţie auzită din gura unui credincios care cu inspiraţie şi încredere apără dreptul fiecăruia la îndoială. De fapt, aceasta este doar o altă expresie a cunoscutei idei ce spune că omul trebuie să fie sincer până la capăt, să fie sincer în mod necondiţionat, să fie mereu gata să-şi pună la îndoială propria existenţă şi propriile convingeri. Acestea sunt cu putinţă atunci când credem că există ceva de nezdruncinat care alcătuieşte obiectul căutărilor noastre.
„Dacă tăcerea mea nu-i vorbeşte, cuvintele mele îi vor fi inutile”
În viaţa trepidantă de astăzi problema stăpânirii timpului este capitală. Nu intenţionez să încerc să vă conving ca dispuneţi de mai mult timp şi că vă puteţi ruga cu condiţia să voiţi, vreau să vorbesc cu voi despre mijloacele de a ne face timp, în sânul tensiunilor şi accelerării vieţii. Vă voi cruţa de orice descriere a felului în care ne putem crea timp: mă voi limita să subliniez că dacă am încerca să pierdem mai puţin timp, am avea mai mult. Dacă am folosi fărâmiturile de timp pierdut pentru a construi scurte momente pentru rugăciune şi reculegere, poate vom descoperi că timpul astfel recuperat este considerabil.
Să fim în stare să ne deschidem celorlalţi
Biserica, noi toţi, suntem o mulțime în mişcare, o mulțime îmbrăcată în zdrenţe duhovniceşti, o mulțime de păcătoşi. Un singur lucru avem în comun – nu sfinţenia, ci conştienţa nevoilor noastre disperate. De aceea trebuie să fim în stare a ne deschide celorlalţi, să fim milostivi, înţelegători şi împreună-pătimitori cu ceilalţi.
Speranţa vameşului
Aş vrea să vă reamintesc parabola „Fariseului şi vameşului”. Vameşul intră în Templu şi rămâne la uşă. Se ştie condamnat, ştie că după dreptate nu are nici o speranţă, fiindcă este străin de împărăţia lui Dumnezeu, de împărăţia dreptăţii, de împărăţia dragostei, fiindcă el nu ţine nici de lumea dreptăţii, nici de aceea iubirii. Dar în cursul vieţii sale atât de urâte, plină de cruzime şi de violenţă, el a învăţat un lucru despre care fariseul nu are nici cea mai mică idee. El a învăţat că într-o lume a concurenţei, într-o lume de fiare, într-o lume crudă şi neîndurătoare, singura speranţă ce rămâne este aceea într-un gest de milostivire, într-un gest de compătimire, într-un gest cu totul neaşteptat, care nu-şi află temeiul nici într-o obligaţie, nici în relaţiile naturale, într-un gest care va suspenda acţiunea lumii crude şi nemiloase în care trăim.