După ce ai deprins statornicia, netulburarea, va trebui să înveți să oprești timpul nu doar în momentele când de-abia se scurge sau când s-a oprit singur, ci și în momentele în care fuge, când te presează cu solicitări. Iată cum trebuie să procedezi. Faci vreun lucru pe care îl consideri folositor; simți că, dacă treaba ta nu este dusă la bun sfârșit, lumea se va clătina. Însă, dacă la un moment dat vei spune „mă opresc”, vei descoperi multe lucruri. Mai întâi, vei descoperi că lumea nu se clatină și că întreaga lume – dacă ți-o poți imagina – poate aștepta cinci minute în care să nu te ocupi de ea. Este important să înțelegem asta, pentru că de obicei ne înșelăm pe noi înșine, spunând „da, trebuie s-o fac: este vorba de dragostea de aproapele, este vorba de o datorie, nu pot s-o las nefăcută”. Sigur că poți, pentru că în momentele de pură lene o lași nefăcută pentru un timp mult mai lung decât cele cinci minute pe care le-ai ales. Așa că primul lucru pe care îl spui este: „Orice s-ar întâmpla, mă opresc în acest punct”.
Cel mai ușor mod de a reuși aceasta este să te folosești de un ceas deșteptător. Potrivește-l și spune-ți: „Acum lucrez fără a mă uita la ceas până când va suna”. După aceasta, când ceasul începe să sune, știi că pentru următoarele cinci minute lumea ia sfârșit și că nu te vei mișca din loc. Acesta este timpul personal al lui Dumnezeu, iar tu te odihnești în acest timp al Său în liniște, tăcere și pace. La început vei vedea cât este de greu și vei simți că este extrem de urgent să isprăvești, să zicem, de scris o scrisoare sau de citit un paragraf anume; în realitate, vei descoperi destul de curând că le poți amâna pentru trei, cinci sau chiar zece minute și nimic nu se va întâmpla. Și, dacă trebuie să faci ceva care presupune concentrare, vei descoperi apoi că o poți face mult mai bine și mai repede decât înainte.
Mitropolit Antonie de Suroj, Școala rugăciunii, Editura Sophia