Unul dintre oraşele Rusiei centrale, care trecuse rând pe rând în mâinile taberelor aflate în luptă, a ajuns sub o stăpânire nouă; în orăşelul cu pricina se afla o femeie, soţie de ofiţer rus, cu cei doi copii ai săi. Se ascunsese la marginea oraşului, într-o căsuţă lăsată în părăsire, şi hotărâse să aştepte momentul când va putea să fugă.
Odată, seara, cineva i-a bătut la uşă. Înfiorată, femeia a deschis uşa şi s-a trezit în faţa unei tinere care i-a zis: „Sunteţi cutare, nu-i aşa? Trebuie să fugiţi neîntârziat, fiindcă aţi fost trădată şi în noaptea asta vor veni să vă ridice”. Uitându-se la ea, mama şi-a arătat copiii: „Unde să fug? Cu ei n-o să ajung departe, şi o să ne recunoască îndată!”
Şi atunci, tânăra cu pricina, care era doar o oarecare vecină, s-a preschimbat dintr-o dată în acea fiinţă mare pe care o desemnează cuvântul evanghelic aproape: „Nu! Nu o să vă caute, căci în locul dumneavoastră o să rămân eu”. „Dar o să vă împuşte!”, a zis mama. La care tânăra a zâmbit din nou: „Da! Dar eu n-am copii”.
Şi mama a plecat, iar tânăra a rămas. Au venit noaptea târziu, au prins-o pe tânără (o chema Natalia) şi au împuşcat-o. Noi ne putem închipui însă o mulţime de lucruri dincolo de aceste fapte, şi ni le putem închipui nu cu fantezia pură, ci prin imagini din Evanghelie. Mama a plecat cu copiii, Natalia a rămas singură în casă, în seara ce se lăsa, în noaptea ce se lăsa. Era întuneric, frig şi singurătate. Şi nu o aştepta nimic decât o moarte prematură, violentă, cu nimic meritată, nimănui trebuitoare, moartea altei femei, care avea să devină moartea ei pur şi simplu din dragoste. Aceasta nu ne aminteşte, oare, de noaptea din grădina Ghetsimani?
Din Mitropolitul Antonie de Suroj, Taina iubirii, Editura Sophia, 2009, p.45