La început, când eram medic, simțeam că era nedrept față de pacienții care erau în sala de așteptare dacă mă lungeam prea mult cu persoana pe care o consultam în cabinet. Astfel, în prima zi am încercat să fiu cât mai expeditiv cu cei pe care-i consultam. Am descoperit însă, la sfârșitul ceasurilor în care operasem, că nu mai aveam nici o fărâmă de amintire a celor pe care-i văzusem, pentru că în timpul în care mă aflam cu un pacient priveam dincolo de el, cu niște ochi vizionari care erau ațintiți asupra sălii de alături, numărându-i pe cei care nu erau cu mine și care urmau la rând. Efectul a fost că a trebuit să repet toate întrebările pe care urma să le pun, iar examinările pe care le-am făcut a trebuit să le fac de două sau chiar de trei ori.
Apoi, am simțit că acesta era un lucru de-a dreptul necinstit, încât am hotărât că mă voi purta cu persoana care era cu mine ca și cum era singura care exista. În clipa în care începeam să simt împunsătura lui „trebuie să mă grăbesc”, mă așezam și mă implicam într-o scurtă conversație de câteva minute, pentru a mă împiedica să mă grăbesc. După două zile am descoperit că nu este nevoie de o astfel de stratagemă. Este destul să fii cu totul preocupat de persoana sau de sarcina care-ți stă înainte, iar când ai terminat vei descoperi că ai petrecut jumătate de timp cu ea față de timpul de care ai fi avut nevoie în mod obișnuit; dar, deși ai petrecut mai puțin timp, ai văzut și ai auzit totul.
Mitropolit Antonie de Suroj, Școala rugăciunii, Editura Sophia