În majoritatea timpului trăim ca și cum ne-am întocmi un proiect pentru viața ce o vom trăi mai târziu.
Nu trăim în mod definitiv, ci provizoriu, ca și cum ne-am pregăti pentru ziua în care vom începe cu adevărat să trăim. Suntem precum sunt cei ce-și întocmesc o ciornă, cu bună intenție de a o recopia mai târziu. Dar versiunea finală nu va fi scrisă niciodată; moartea vine de multe ori chiar înainte de a ne formula intenția de a întocmi o exprimare definitivă. Mereu credem că poate fi făcută mâine. „Voi trăi în mod aproximativ azi; mâine este atunci când voi acționa în mod definitiv. E adevărat că lucrurile merg prost, dar dacă-mi dai încă puțin timp, le voi rezolva eu întrucâtva sau se vor aranja de la sine”.
Și cu toate acestea, știm cu toții că de fapt timpul acela nu va veni niciodată.
Adu-ți aminte de moarte nu este o chemare de a trăi cu sentimentul terorii permanente la gândul că moartea ne ia pe neașteptate și că vom pieri împreună cu tot ce am construit. Acest cuvânt înseamnă mai curând: „Fii conștient de faptul că ceea ce spui, ceea ce făptuiești, asculți, înduri sau primești acum, poate fi ultimul eveniment din viața ta”. În acest caz trebuie să fie o încununare, nu o înfrângere; o culme, un apogeu, nu o cădere. Dacă am realiza că momentul întâlnirii cu o persoană ar putea fi ultimul moment al vieții lui sau a noastre, am fi mult mai intens concentrați, mai atenți la cuvintele pe care le-am rosti și la gesturile pe care le-am face.
Căci cea mai banală acțiune, cuvântul cel mai simplu pot fi rezumatul unei relații îndelungate, exprimând desăvârșit toată profunzimea acelei relații îndelungate, exprimând desăvârșit toată profunzimea acelei relații, toată dragostea, grija și adevărul cuprinse în ea.
Dacă am putea percepe caracterul imperios și valoarea fiecărui moment, ce ar putea fi și cel din urmă, viața ni s-ar schimba în mod radical.
Mitropolit Antonie de Suroj, Viața, boala, moartea, Editura Sfântul Siluan 2010