Să nu vă grăbiţi să faceţi imediat ce vă spune gândul, fără multă răbdare şi încercare. Omul care nu are răbdare şi se grăbeşte nu poate cunoaşte niciodată voia dumnezeiască şi, de aceea, nici tihnă nu va găsi vreodată. Aşa se face că e nevoie de atenţie şi răbdare.
Niciodată nu îl vedeam pe Stareţ să întreprindă ceva fără ca mai înainte să facă rugăciune. Noi îl întrebam despre ceva referitor la viitor sau la ziua următoare, iar el ne răspundea că ne va spune a doua zi. Însă scopul era ca să premeargă rugăciunea.
Dorinţa noastră se îndrepta către cunoaşterea voii dumnezeieşti. Cum poate cineva recunoaşte voia dumnezeiască? Ne spunea:
Merită să povestim aici o minune care arată marea îndrăzneală la Dumnezeu a Sfântului Iosif, dar şi nevoința lui aspră. Pe când el şi Părintele Arsenie se nevoiau la Schitul Sfântul Vasile, s-au hrănit o vreme numai cu posmagi.
Ca nişte următori ai modelului originar, aceştia urmează Începătorului şi Căpeteniei lor, care le spune: „În lume necazuri veţi avea” (Ioan 16, 33) și „veţi fi urâţi de toţi pentru numele Meu” (Matei 10, 22) şi „dacă M-au prigonit pe Mine, şi pe voi vă vor prigoni” (Ioan 15, 20) şi, iarăşi, „voi sunteţi aceia care aţi rămas cu Mine în încercările Mele” (Luca 22, 28). Iar în rugăciunea Sa arhierească spune: „Părinte, Eu le-am dat lor cuvântul Tău şi lumea i-a urât pe ei” (Ioan 17, 14).
În căsătorie, iubirea se impune şi pentru încă un motiv, să zicem mai bine datorită unei anumite particularităţi. Este vorba de firea femeii, care este creaţia şi rodul iubirii (ea a fost creată din coasta lui Adam, care se afla în partea de lângă inimă) şi, prin urmare, nu se află în starea ei firească atunci când e lipsită de iubire. Ea însăşi izvorăşte iubire prin mijlocirea maternităţii ei şi cu dreptate cere să fie iubită, de vreme ce ea însăşi, potrivit firii şi locului ei, iubeşte.
Firea pocăinței o simte fiecare suflet rațional ca pe un fapt natural, de ajuns este să nu fie stricat complet de păcat, potrivit cu spusa „Sufletul care ajunge în adâncul răutăților disprețuiește…”. De aceea întâlnim pocăința și la cei dintâi oameni, la cei mai dinainte de lege, unde nu era rezultatul unei învățături dumnezeiești, ci un sentiment natural al sufletului rațional.
Iubirea cea adevărată şi neschimbătoare, care ne este poruncită de Dumnezeu, poate să fie pusă în lucrare şi să aducă roade. Toate cele din jurul nostru sunt curgătoare, nestatornice şi se mişcă continuu. Ce anume rămâne neschimbat în societate, în înrudirile şi în colaborările dintre oameni? Numai în căsătoria legiuită stăpâneşte dragostea curată şi dezinteresată, deoarece, potrivit poruncii dumnezeieşti, „ceea ce Dumnezeu a unit, nimeni nu trebuie să despartă”.
Vom nota câteva din sfaturile Sfântului Ioan Gură de Aur:
Dumnezeieştii Atotsupradesăvârşiri toate îi sunt cunoscute atât înainte de a se întâmpla, dar şi până la sfârşitul lor nesfârşit. Nouă ni se par necunoscute, schimbătoare şi de neînţeles, din pricina feluritelor schimbări pe care le-a provocat căderea omului şi din pricina purtării lui lipsite de trezvie şi vinovate.
Atotiubire, Atotiubire, Atotiubire… Înjunghiată Atotiubire… Pentru Mine Te-ai lăsat junghiat!
Este păcatul pe care l-a săvârşit omul întâi-zidit în grădina Edenului, unde îl aşezase Creatorul. Omul – care mai înainte nu avea simţirea păcatului, era simplu şi lipsit de răutate – trebuia să fie încercat, ca unul ce era fiinţă raţională şi liberă, ca să hotărască conştient dacă vrea să se afle în comuniune cu Dumnezeu sau nu. Şi, ca să învedereze acest lucru, trebuia să asculte de porunca de a nu mânca din rodul pomului cunoaşterii binelui şi răului. Însă omul a încălcat porunca şi nu s-a mai încredinţat voii lui Dumnezeu.
1. De ce a creat Dumnezeu lumea şi pe om?
Spovedania este primul element al pocăinței. În parabola fiului risipitor vedem marea ei însemnătate, când citim: „Sculându-mă, mă voi duce la tatăl meu și-i voi spune: Tată, am greșit la cer și înaintea ta și nu mai sunt vrednic să mă numesc fiul tău” (Luca 15,18). Prin cuvântul „sculându-mă” arată îndreptarea căderii, întreruperea hotărârii celei vinovate și a săvârșirii greșelii păcătoase. Prin mărturisirea „am greșit (am păcătuit)”, caută mai înainte de toate iertarea. Elementul următor al pocăinței active este smerenia, care respinge iraționalul în care imaginația înșelată se mișcă în chip egoist.
Examenele noastre nu constau în dobândirea unei vrednicii neînsemnate sau a unei poziții sociale și a banilor. Ori devenim fii ai lui Dumnezeu, ori ne va lua diavolul! Nu exista cale de mijloc! De ce să nu fim atenți când toate sunt în favoarea noastră? Harul dumnezeiesc este mereu cu noi și trebuie să-l păstram! Nu ne-am făcut monahi din vitejia noastră, ci din lucrarea harului care este în noi! Ne-a atras, vrând-nevrând, și ne-a adus aici! Deci, îl ținem aproape pe Dumnezeu! Nu Il ignoram, îndoindu-ne de venirea Lui.
Luați bine aminte să nu lăsați niciodată ”blestemul” lui ”de ce?” să vă intre în inimă. Unde este Dumnezeu? Nu este El Cel care le cârmuiește pe toate?! Dacă până și ”firele de păr de pe capul vostru sunt numărate!”. Așadar, ce se întâmplă și nu știe Dumnezeu? Dacă El, Atotputernicul, Cârmuitorul, Purtătorul de grijă, Susținătorul a toate, nu semnează, cine poate să ispitească? Așadar, atunci când știți aceste lucruri, veți rămâne statornici, neclintiți, și veți deveni un exemplu bun pentru ceilalți, când vor vedea că nu vă clătinați în ispite!