Pentru noi, monahii, sensul Crucii este centrul vieții noastre, mândria noastră, nădejdea și așteptarea mântuirii noastre. Când vedem cu câtă sălbăticie ne atacă vrăjmașul, când vedem multiplele slăbiciuni ale firii noastre, când vedem patimile și poftele care ne asediază și ne amenință existența, atunci nu ne rămâne decât să ne punem nădejdea în Crucea lui Hristos și să prindem curaj pentru a ne continua lupta, pentru a ieși învingători.
Ascultarea! Atunci când faceți ascultare, îi surpați puterea diavolului. Cel ce nu face ascultare, are viu înlăuntrul său ego-ul. Ego-ul este firea diavolului, este firea pierzării. Este începutul iadului și al nihilismului. Exista „Eu”? Nu a spus Dumnezeu: „Eu”! Priviți la Iisus, Care este adevăratul Creator și Susținător al tuturor făpturilor! Când a mărturisit despre cum au fost nimiciți demonii, a spus: „Am văzut pe satana ca un fulger cazând din cer”. Preabunule, ai spus minciuni? L-ai văzut sau l-ai ars? De vreme ce Tu l-ai ars? Nu spune: „Eu l-am ars”. Ca să nu spună: „Eu!”. Eul ni l-a lăsat nouă! Să ne fie rușine! Însuși Dumnezeu se ferește să pronunțe: „Eu!”. Lui i se cuvine, Chivernisitorul și Creatorul întregii lumi!
Să ținem departe de noi descurajarea! Dacă nu ne vom lupta cu descurajarea, va veni întristarea adâncă. Si dacă monahul nu se îngrijește și rămâne descurajat, după aceasta va veni deznădejdea. Și dacă aceasta predomină, atunci încep problemele psihologice. De aici se nasc problemele psihologice! Pentru că, prin deznădejde, se destramă universul duhovnicesc al omului. Se destramă logica omenească. Si atunci mergem la psihologi să ne dea pastile de calmare.
Puterea întregului suflet stă în rugăciune. Şi după cum trupul se împuterniceşte prin mâncăruri şi prin diferitele îngrijiri pe care i le dăm, tot astfel şi sufletul vrea mai întâi de toate rugăciune, citire, cuvânt duhovnicesc, pildă duhovnicească să vadă, şi astfel, încetul cu încetul se deşteaptă. Pentru că dacă îl vei lăsa să doarmă, atunci îl va stăpâni uitarea şi nesimţirea.
Era în luna august a anului 1949. Seceratul se terminase și părintele Iosif [Vatopedinul] se întorsese la Sfânta Ana Mica pentru praznicul Adormirii Maicii Domnului. In sfârșit, putea acum să se desfăteze din nou de rânduială după care tânjea inima sa.
Într-o zi, pe 19 august, la amiază, după trapeză, s-a pregătit să meargă la chilia sa, potrivit tipicului. Starețul [Gheron Iosif] însă l-a oprit, i-a strâns mâna și i-a spus zâmbind:
– Diseară o să-ți trimit un pachețel. Ia aminte să nu-l pierzi!
Și pe când se ruga Iisus într-un loc, când a încetat, unul dintre ucenicii Lui I-a zis: Doamne, învață-ne să ne rugăm, cum a învățat și Ioan pe ucenicii Lui[1].
Dumnezeu nu a făcut creația în mod necesar, sau fiind forțat și obligat. Ci, din toată iubirea Sa i-a făcut pe oameni buni, sănătoși, luminoși și drepți, și i-a așezat pe pământ ca să se bucure. Noi am pervertit totul! Am stricat tot planul dumnezeiesc, căci Dumnezeu nu ne-a creat să fim nefericiți, blestemați și vrednici de milă. Noi am făcut acest lucru!
Citim în Psalmii lui David: ,,Iar peste durerea rănilor mele au adăugat şi altă durere” (Psalm 68, 27). Acest lucru se potriveşte foarte bine cu ceea ce noi denumim conştiinţă, fiindcă aceasta, numai durere şi chin aduce în viaţa omului. S-ar părea că ,,pedeapsa” aceasta i-a fost dată omului ca să se chinuiască fără nici un motiv pe această cale fără întoarcere, în dificilele împrejurări ale vieţii lui.
Evanghelistul Luca ne-a transmis pilda bogatului și a săracului Lazăr. Ceea ce ne atrage în mod special interesul nu este atât punctul eshatologic la care se referă, foarte înfricoșător, cu adevărat, cât nenorocirea care îl însoțește pe cel osândit.
Să nu vă grăbiţi să faceţi imediat ce vă spune gândul, fără multă răbdare şi încercare. Omul care nu are răbdare şi se grăbeşte nu poate cunoaşte niciodată voia dumnezeiască şi, de aceea, nici tihnă nu va găsi vreodată. Aşa se face că e nevoie de atenţie şi răbdare.
Scopul principal al monahului și întreaga luptă a asprei lui vieți de nevoință țintește îndumnezeirea cea în Hristos, primind cercarea personală a împărtășirii în Duhul Sfânt cu harul îndumnezeitor al lui Hristos. Firea omenească îndumnezeită prin asumarea ei de către Cuvântul dumnezeiesc a arătat, la dumnezeiasca Schimbare la Față, posibilitatea de a cuprinde lumina nădăjduitei îndumnezeiri, și prin urmare Împărăția lui Dumnezeu este deja cunoscută și înfăptuită încă de aici.
Părintele Iosif Vatopedinul: De ce să ne descurajăm și să-l facem pe diavol să facă pe judecătorul? Întrucât știm foarte bine că nu există zi în care putem rămâne fără de păcat. Ne afectează mediul și din interior, și din exterior. Din această cauză săvârșim greșeli. Atunci vine diavolul să facă pe judecătorul. El, care este „fără de păcat,” vrea să ne spună că noi suntem cei păcătoși!
Am întâlnit în viaţă o pildă de soţ adevărat şi autentic, care m-a cutremurat. A trăit aici, prin părţile noastre, un domn adevărat, care în firea sa purta întreaga desăvârşire omenească, cu ajutorului harului lui Hristos. La vârsta de treizeci de ani a socotit că este pregătit să facă pasul spre căsătorie. Ca un adevărat creştin, a stăruit cu multă rugăciune şi cerere la Domnul nostru să-l lumineze şi să-l ajute în scopul său. Şi-a întors cugetarea spre cuvintele Scripturii: „femeia bărbatului de la Domnul se rânduieşte” (Pilde 19,14).
Există şi alt mod de cunoaştere a voii lui Dumnezeu, pe care îl foloseşte, în general, Biserica: sfatul părinţilor duhovniceşti şi al duhovnicilor. Marea binecuvântare a ascultării, care îi umbreşte în chip binefăcător pe cei ce o preţuiesc, li se face cunoaştere în tot ceea ce nu cunosc şi acoperământ şi putere în a săvârşi sfatul-poruncă, pentru că Dumnezeu Se descoperă celor ascultători în calitatea Sa de Părinte.
Un alt motiv, la fel de necesar, care impune rânduiala programului este nestatornicia caracterului omului după căderea lui Adam. Dar şi starea de păcătoşenie, pe care fiecare dintre noi o poartă, toceşte curajul şi hotărârea. De asemenea, şi lipsa de experienţă, neştiinţa, felul necunoscut al războiului nevăzut şi inegalitatea acestei lupte, măresc, cum este şi firesc, descurajarea.
Răspunsul la această întrebare este mai presus de măsurile și legile omenești. Smerenia nu este pur și simplu o virtute sau o bunătate, care să aparțină măsurilor și izbânzilor omenești. Este un lucru și un înțeles mai presus de fire, pe care numai luminarea și strălucirea harului dumnezeiesc poate să o descrie.