
Iubirea aceasta este canonul şi legea necesară a vieţii, a unităţii, a armoniei

Părintele Iosif Vatopedinul: De ce să ne descurajăm și să-l facem pe diavol să facă pe judecătorul? Întrucât știm foarte bine că nu există zi în care putem rămâne fără de păcat. Ne afectează mediul și din interior, și din exterior. Din această cauză săvârșim greșeli. Atunci vine diavolul să facă pe judecătorul. El, care este „fără de păcat,” vrea să ne spună că noi suntem cei păcătoși!
Am întâlnit în viaţă o pildă de soţ adevărat şi autentic, care m-a cutremurat. A trăit aici, prin părţile noastre, un domn adevărat, care în firea sa purta întreaga desăvârşire omenească, cu ajutorului harului lui Hristos. La vârsta de treizeci de ani a socotit că este pregătit să facă pasul spre căsătorie. Ca un adevărat creştin, a stăruit cu multă rugăciune şi cerere la Domnul nostru să-l lumineze şi să-l ajute în scopul său. Şi-a întors cugetarea spre cuvintele Scripturii: „femeia bărbatului de la Domnul se rânduieşte” (Pilde 19,14).
Există şi alt mod de cunoaştere a voii lui Dumnezeu, pe care îl foloseşte, în general, Biserica: sfatul părinţilor duhovniceşti şi al duhovnicilor. Marea binecuvântare a ascultării, care îi umbreşte în chip binefăcător pe cei ce o preţuiesc, li se face cunoaştere în tot ceea ce nu cunosc şi acoperământ şi putere în a săvârşi sfatul-poruncă, pentru că Dumnezeu Se descoperă celor ascultători în calitatea Sa de Părinte.
Un alt motiv, la fel de necesar, care impune rânduiala programului este nestatornicia caracterului omului după căderea lui Adam. Dar şi starea de păcătoşenie, pe care fiecare dintre noi o poartă, toceşte curajul şi hotărârea. De asemenea, şi lipsa de experienţă, neştiinţa, felul necunoscut al războiului nevăzut şi inegalitatea acestei lupte, măresc, cum este şi firesc, descurajarea.
Răspunsul la această întrebare este mai presus de măsurile și legile omenești. Smerenia nu este pur și simplu o virtute sau o bunătate, care să aparțină măsurilor și izbânzilor omenești. Este un lucru și un înțeles mai presus de fire, pe care numai luminarea și strălucirea harului dumnezeiesc poate să o descrie.
„Mânia omului nu lucrează dreptatea lui Dumnezeu” (Iacov 1, 20). Astfel descrie Apostolul Iacov cât de pierzătoare este mânia. în acelaşi chip ne vorbesc şi proorocii: „Bărbatul mânios nu are chip bun” (Proverbe 11, 25, cf. Septuaginta) şi „Tulburatu-s-a de mânie ochiul meu” (Psalmi 6, 8). Iar Părinţii noştri insuflaţi de Duhul Sfânt accentuează cu tărie: „Bărbatul mânios chiar dacă va învia nu este bine primit”.
Examenele noastre nu constau în dobândirea unei vrednicii neînsemnate sau a unei poziții sociale și a banilor. Ori devenim fii ai lui Dumnezeu, ori ne va lua diavolul! Nu există cale de mijloc! De ce să nu fim atenți când toate sunt în favoarea noastră? Harul dumnezeiesc este mereu cu noi și trebuie să-l păstram! Nu ne-am făcut monahi din vitejia noastră, ci din lucrarea harului care este în noi! Ne-a atras, vrând-nevrând, și ne-a adus aici! Deci, îl ținem aproape pe Dumnezeu!
Toate cuvintele și faptele vieții atotvirtuoase a Domnului nostru au fost predate credincioșilor spre imitare prin harul Său. În special, însă, sunt admirate smerenia și dragostea Lui, care potrivit cuvântului „au acoperit cerurile” și au cutremurat făptura.
În istoria universală nu s-a arătat vreun sociolog, filosof, formator, pedagog care să marcheze farurile fără seamăn, adică ale dragostei și smereniei, ale navigării pe întunecatul Okeanos mondial al interesului propriu și al egoismului.
Viaţa noastră alături de Stareţ a avut mai degrabă caracterul unei petreceri copilăreşti, iar nu al uneia mature. Strădania noastră, în linii generale, se îndrepta spre tradiţia monahală, silindu-ne după putere la îndatoririle noastre tipiconale. Ceea ce ne lipsea, în esenţă, era judecata dreaptă a unei experienţe pline de discernământ, pentru aprecierea corectă a situaţiilor, astfel încât să nu ne rămână [nedescoperită] măsura duhovnicească a Stareţului în toată adâncimea şi înălţimea ei.
Fericitul întru pomenire, Gheronda Iosif Vatopedinul, vorbește despre cele două elemente absolut necesare luptei duhovnicești a monahului, despre care Hristos ne-a învățat mai întâi: lepădarea de sine și dragostea.
Părintele Iosif Vatopedinul este unul dintre cei mai credincioși ucenici ai lui Gheron Iosif Isihastul, un mare părinte purtător de har al veacului nostru. Părintele Iosif Vatopedinul și-a petrecut ultimii ani ai vieții sale în Mănăstirea Vatopedu din Sfântul Munte Athos, în curtea căreia este și înmormântat.
Firea pocăinței o simte fiecare suflet rațional ca pe un fapt natural, de ajuns este să nu fie stricat complet de păcat, potrivit cu spusa „Sufletul care ajunge în adâncul răutăților disprețuiește…”. De aceea întâlnim pocăința și la cei dintâi oameni, la cei mai dinainte de lege, unde nu era rezultatul unei învățături dumnezeiești, ci un sentiment natural al sufletului rațional.
După definiția Părinților, smerenia este harismă a Duhului Sfânt și nu numai o ispravă omenească. Dar este dată celor care o doresc, o urmăresc și lucrează stăruitor acele lucruri care contribuie la dobândirea acestui bine. Smerenia începe de la a cugeta cineva smerit și ajunge la a făptui smerit. Cine crede că are mai multe aptitudini decât au alții și cugetă smerit despre el însuși, acesta începe să-l prețuiască pe colegul lui, primește indicațiile altora, când îl observă, și ascultă sfaturile altora. Acesta devine mai moale în caracterul lui, își stăpânește mânia și este mișcat cu ușurință spre compătimire.
Părintele Iosif Vatopedinul este unul dintre cei mai credincioși ucenici ai lui Gheron Iosif Isihastul, un mare părinte purtător de har al veacului nostru. Părintele Iosif Vatopedinul și-a petrecut ultimii ani ai vieții sale în Mănăstirea Vatopedu din Sfântul Munte Athos, în curtea căreia este și înmormântat.
„Când Harul lucrează în sufletul celui ce se roagă, atunci îl inundă dragostea lui Dumnezeu, încât nu mai poate suferi ceea ce simte. Apoi dragostea aceasta se răsfrânge asupra lumii şi a omului, pe care-l iubeşte atât de mult, încât cere să ia el asupra sa toată durerea şi nefericirea omenească pentru a-i slobozi pe ceilalţi. Şi, în general, pătimeşte împreună pentru orice întristare şi mâhnire, chiar şi pentru cele ale animalelor necuvântătoare, plângând atunci când înţelege că ele suferă.
De ce să mă descurajez? Am alunecat.. Am alunecat pentru că nu am ajuns încă la nepătimire. Am fost înșelat și am făcut o neasculatare, mi-am făcut vreo voie, iar diavolul îmi aduce descurajarea…