1. De ce a creat Dumnezeu lumea şi pe om?
Dragostea lui Dumnezeu, una dintre însuşirile Lui cele mai vrednice de Dumnezeirea Sa, este şi cauza creaţiei. Datorită Atotiubirii Lui, Dumnezeu a dorit să creeze fiinţe pentru a le transmite bunătatea şi binefacerile Sale. De aceea, cu îndreptăţire este scris că făpturile erau ”bune foarte”.
Rezumând învăţătura Părinţilor Bisericii, Sfântul Ioan Damaschin scrie despre cauza creaţiei: ”Pentru că, aşadar, bunul şi preabunul Dumnezeu nu S-a mărginit la contemplarea de Sine, ci din prea marea-I bunătate a binevoit să fie create fiinţe care să primească binefacerile Sale şi să fie părtaşe bunătăţii Sale, le creează de la nefiinţă şi le aduce la fiinţă pe toate – pe cele văzute şi pe cele nevăzute – şi pe om, care este alcătuit din stihii văzute şi nevăzute. Dumnezeu gândeşte şi zideşte, şi gândul se împlineşte prin lucrare, care este împlinită prin Cuvântul şi desăvârşită prin Duhul”.
Proasta folosire a libertăţii unora dintre fiinţele raţionale, a lui Lucifer şi a lui Adam, a adus stricăciunea şi moartea ca lucrări (enérgeies) împotriva firii. Acum aşteptăm renaşterea, când Arhitectul [întregii zidiri], Dumnezeu Cuvântul, va readuce sănătatea şi echilibrul în firea stricată a fiinţelor şi va strica stricăciunea, nestatornicia şi moartea.
2. Cum trăia omul în Rai?
Raiul era un locaş dumnezeiesc, sălaş potrivit pentru omul care era ”chipul şi asemănarea” lui Dumnezeu. Acolo trăia în fericirea dumnezeieştilor însuşiri pe care le cuprindea firea lui. Avea simţirea superiorităţii şi stăpânirii sale asupra tuturor făpturilor. Era nepătimitor, fără de grijă, fără de îndeletnicire şi nu era nevoie să facă multe pentru viaţa lui. Nu avea decât să aducă neîncetat cântări de laudă Ziditorului. Deplinătatea asemănării lui dumnezeieşti, care era stăpânitoare în el, nu îi îngăduia să aibă nelămuriri şi întrebări, iar deplinătatea dumnezeieştii Atotbunătăţi îi era desfătarea dumnezeiască. Omul ”se sălăşluia în acest locaş prea înalt, fără de asemănare şi prea frumos având acolo împreună-locuitor pe Dumnezeu şi purta această haină luminoasă, fiind îmbrăcat cu harul Lui, şi se desfăta doar de rodul prea dulce al vederii Lui” (Sfântul Ioan Damaschin).
Poate exista, aşadar, mângâiere mai înaltă decât să ai ceea ce iubeşti, mai ales atunci când cel iubit este Dumnezeu Însuşi?
3. Care a fost pricina căderii omului?
Căderea s-a datorat necercării şi lipsei de trezvie a omului plăsmuit de Dumnezeu şi astfel el a ajuns să neglijeze şi să trădeze în fapt unitatea personală şi comuniunea cu Dumnezeu Tatăl, crezând că poate şi singur să fie fericit.
Cădere, aşadar, este socotită şi este numită ruperea şi retragerea oricărei existenţe create din comuniunea cu Dumnezeu, Care este cauza primordială a creaţiei. Toate cele create – potrivit dumnezeieştii Revelaţii – fiind rezultate ale cauzei, deci fiind cauzate, nu pot exista singure, ci ”prin împărtăşirea” de dumnezeiasca lucrare (enérgeia) şi pronie, [care este cauza lor]. Prin urmare, fiinţele create, dacă sunt tăiate de la puterea şi lucrarea (enérgeia) lui Dumnezeu care pe toate le ţine în viaţă, se strică şi mor.
Îndepărtarea fiinţelor de Dumnezeu a dus la două urgii deopotrivă de amarnice. Una este îndepărtarea de Făcătorul şi Stăpânul şi obrăznicia faţă de El, iar cealaltă, retezarea de la rădăcina vieţii veşnice, de la Dumnezeu, singura pricină a existenţei şi a păstrării în existenţă.
Atât în firea îngerească, cât şi în cea omenească, aceeaşi greşeală a pricinuit prăpădul. Îngerii, din înfumurare egoistă şi-au închipuit că pot fără de Dumnezeu să devină autonomi şi şi-au pierdut nu doar valoarea, poziţia şi luminarea, ci s-au preschimbat la chip şi din persoane luminoase şi preabune, s-au făcut monştri înfricoşători, taţi ai fricii şi ai groazei, fără vrere spre pocăinţă şi întoarcere.
Omul, victimă a răutăţii diavoleşti, deşi a pierdut asemănarea cu Dumnezeu şi a fost exilat aici, în valea plângerii, nu a fost totuşi lipsit de binefacerea pocăinţei, care poate să îl ducă la întoarcere.
4. De ce s-a dat poruncă primilor zidiţi?
Porunca lui Dumnezeu către oamenii cei dintâi zidiţi nu s-a dat spre a fi privaţi de libertatea lor personală. Aşa cum am spus şi mai înainte, toate cele create, ca unele ce sunt „cauzate”, nu sunt de sine stătătoare şi astfel nu doar „fiinţarea” nu o au de la sine, dar nici „buna fiinţare” şi „fiinţarea veşnică” nu le pot dobândi prin propria lor putere. Le primesc de la Creator. Modul prin care se împlineşte comuniunea şi relaţia lor cu Ziditorul este ţinerea poruncii. Ţinerea poruncii este pentru om o necesitate ontologică. În poruncă vedem nespusa iubire de oameni a lui Dumnezeu, Care voieşte să îl ţină pe om aproape de El. Căderea nu a provocat-o Dumnezeu, ci îndepărtarea fiinţelor de Viaţa în sine. Cu îndreptăţire, Scriptura ne descoperă că „Dumnezeu nu a făcut moartea şi nu se bucură de pieirea celor vii” (Înţelepciunea lui Solomon 1, 13).
5. De ce Dumnezeu, de vreme ce cunoştea dinainte căderea lui Adam, nu a împiedicat-o?
Dacă ar fi împiedicat-o, ar fi intervenit cumva abuziv şi ar fi anulat libertatea omului, pe care El Însuşi i-a dăruit-o ca harismă. Dacă l-am lipsi pe om de libertate, atunci purtarea, dar şi mântuirea lui, ar fi silnice. Omul şi-ar pierde personalitatea şi ar fi o fiinţă lipsită de voinţă. De aceea, Dumnezeu a preferat să Îşi schimbe planurile de dragul omului, decât să îl lipsească pe el de elementul cel mai important al personalităţii sale, şi anume de libertate.
Un al doilea element, binefăcător pentru om, care i-a fost adăugat de către Dumnezeu, este dreptatea lui în faţa răutăţii şi invidiei diavoleşti. Diavolul credea că prin înşelarea omului ar împiedica dumnezeiescul plan şi ar distruge asemănarea lui cu Dumnezeu, aşa încât şi pe Dumnezeu să se răzbune, şi pe om să îl lipsească de valoarea lui. Dumnezeu nu l-a împiedicat, aşadar, pe diavol să îşi pună în practică răutatea, ca să îl zdrobească deplin prin asumarea viitoare a firii umane de către Dumnezeu, prin Întruparea Lui. Astfel, omul, devenit o victimă a răutăţii diavoleşti, să fie ridicat „mai presus decât toată începătoria şi stăpânia şi puterea şi domnia şi decât tot numele” (Efeseni 1, 21) şi în prezent, şi în veşnicie. Aşadar, împiedicarea căderii omului de către Dumnezeu l-ar fi lipsit de valoarea sa, pe care acum a moştenit-o prin unirea lui ipostatică cu Însuşi Dumnezeu prin Întrupare.
Sursa: Stareţul Iosíf Vatopedinul, «Συζητήσεις στον Άθωνα» [„Convorbiri în Athos”], colecţia Ψυχωφελή Βατοπαιδινά 13, pp. 5-31, pemptousia.ro/