Să vedem acum în ce constă, mai exact, lupta pe care toți credincioșii sunt chemați să o ducă în frunte cu preoții. Este un fapt evident că noi toți începem de la o viață care nu este creștinească.
Să nu vă grăbiţi să faceţi imediat ce vă spune gândul, fără multă răbdare şi încercare. Omul care nu are răbdare şi se grăbeşte nu poate cunoaşte niciodată voia dumnezeiască şi, de aceea, nici tihnă nu va găsi vreodată. Aşa se face că e nevoie de atenţie şi răbdare.
Ca nişte următori ai modelului originar, aceştia urmează Începătorului şi Căpeteniei lor, care le spune: „În lume necazuri veţi avea” (Ioan 16, 33) și „veţi fi urâţi de toţi pentru numele Meu” (Matei 10, 22) şi „dacă M-au prigonit pe Mine, şi pe voi vă vor prigoni” (Ioan 15, 20) şi, iarăşi, „voi sunteţi aceia care aţi rămas cu Mine în încercările Mele” (Luca 22, 28). Iar în rugăciunea Sa arhierească spune: „Părinte, Eu le-am dat lor cuvântul Tău şi lumea i-a urât pe ei” (Ioan 17, 14).
Să fim atenți, păzindu-ne mintea! Ne vine în minte un gând stăruitor fără noimă. Încercăm să-l alungăm, dar nu se dezlipește. Atunci ne folosim de împotrivire, după cum spun Părinții.
Fiul meu cel iubit, copilul meu.
Pentru noi, monahii, sensul Crucii este centrul vieții noastre, mândria noastră, nădejdea și așteptarea mântuirii noastre. Când vedem cu câtă sălbăticie ne atacă vrăjmașul, când vedem multiplele slăbiciuni ale firii noastre, când vedem patimile și poftele care ne asediază și ne amenință existența, atunci nu ne rămâne decât să ne punem nădejdea în Crucea lui Hristos și să prindem curaj pentru a ne continua lupta, pentru a ieși învingători.
Fiicei mele celei adevărate, urări de bine părinteşti.
Să nu vă grăbiţi să faceţi imediat ce vă spune gândul, fără multă răbdare şi încercare. Omul care nu are răbdare şi se grăbeşte nu poate cunoaşte niciodată voia dumnezeiască şi, de aceea, nici tihnă nu va găsi vreodată. Aşa se face că e nevoie de atenţie şi răbdare.
Niciodată nu îl vedeam pe Stareţ să întreprindă ceva fără ca mai înainte să facă rugăciune. Noi îl întrebam despre ceva referitor la viitor sau la ziua următoare, iar el ne răspundea că ne va spune a doua zi. Însă scopul era ca să premeargă rugăciunea.
Dorinţa noastră se îndrepta către cunoaşterea voii dumnezeieşti. Cum poate cineva recunoaşte voia dumnezeiască? Ne spunea:
Merită să povestim aici o minune care arată marea îndrăzneală la Dumnezeu a Sfântului Iosif, dar şi nevoința lui aspră. Pe când el şi Părintele Arsenie se nevoiau la Schitul Sfântul Vasile, s-au hrănit o vreme numai cu posmagi.
Ca nişte următori ai modelului originar, aceştia urmează Începătorului şi Căpeteniei lor, care le spune: „În lume necazuri veţi avea” (Ioan 16, 33) și „veţi fi urâţi de toţi pentru numele Meu” (Matei 10, 22) şi „dacă M-au prigonit pe Mine, şi pe voi vă vor prigoni” (Ioan 15, 20) şi, iarăşi, „voi sunteţi aceia care aţi rămas cu Mine în încercările Mele” (Luca 22, 28). Iar în rugăciunea Sa arhierească spune: „Părinte, Eu le-am dat lor cuvântul Tău şi lumea i-a urât pe ei” (Ioan 17, 14).
În căsătorie, iubirea se impune şi pentru încă un motiv, să zicem mai bine datorită unei anumite particularităţi. Este vorba de firea femeii, care este creaţia şi rodul iubirii (ea a fost creată din coasta lui Adam, care se afla în partea de lângă inimă) şi, prin urmare, nu se află în starea ei firească atunci când e lipsită de iubire. Ea însăşi izvorăşte iubire prin mijlocirea maternităţii ei şi cu dreptate cere să fie iubită, de vreme ce ea însăşi, potrivit firii şi locului ei, iubeşte.
Firea pocăinței o simte fiecare suflet rațional ca pe un fapt natural, de ajuns este să nu fie stricat complet de păcat, potrivit cu spusa „Sufletul care ajunge în adâncul răutăților disprețuiește…”. De aceea întâlnim pocăința și la cei dintâi oameni, la cei mai dinainte de lege, unde nu era rezultatul unei învățături dumnezeiești, ci un sentiment natural al sufletului rațional.
Iubirea cea adevărată şi neschimbătoare, care ne este poruncită de Dumnezeu, poate să fie pusă în lucrare şi să aducă roade. Toate cele din jurul nostru sunt curgătoare, nestatornice şi se mişcă continuu. Ce anume rămâne neschimbat în societate, în înrudirile şi în colaborările dintre oameni? Numai în căsătoria legiuită stăpâneşte dragostea curată şi dezinteresată, deoarece, potrivit poruncii dumnezeieşti, „ceea ce Dumnezeu a unit, nimeni nu trebuie să despartă”.
