„Atunci Iisus a fost dus de Duhul în pustiu, ca să fie ispitit de diavolul. Şi după ce a postit patruzeci de zile şi patruzeci de nopţi, la urmă a flămânzit. Şi apropiindu-se, ispititorul a zis către El: De eşti Tu Fiul lui Dumnezeu, zi ca pietrele acestea să se facă pâini. Iar El, răspunzând, a zis: Scris este: Nu numai cu pâine va trăi omul, ci cu tot cuvântul care iese din gura lui Dumnezeu.
Ce am făcut puțin mai înainte, iubiții mei, la Vohodul mic? Mai înainte de Vohodul mic am înălțat o rugăciune către Dumnezeu și L-am rugat pe Domnul să ne învrednicească împreună cu îngerii și pe noi să mergem cu Sfânta Evanghelie: „Stăpâne Doamne … fă ca împreună cu intrarea noastră să fie şi intrarea sfinţilor Tăi îngeri”. Și chiar așa se întâmplă în mod real. Intrarea nu o facem noi. O fac îngerii, pe care i-a trimis Dumnezeu. De aceea toți îngerii sunt numiți duhuri slujitoare, fiindcă vin ca să ne slujească, așa cum ne ajută copilașii care țin sfeșnicele înaintea preotului sau care ne aprind cădelnițele. Aceasta este lucrarea îngerilor.
Pacea nu există. Pace nu a fost niciodată, căci Domnul n-a adus în lume pace, ci sabie, iar aceasta taie în profunzime. Liniştea, mângâierea şi înţelegerea se regăsesc numai în credinţă, numai în Dumnezeu şi alături de Dumnezeu. Să vă dea Dumnezeu singura cunoaştere de folos, şi sufletul vostru va dori să trăiască în pace numai cu Dumnezeu, numai pentru Dumnezeu şi pentru oameni în Dumnezeu. Domnul să vă umple de înţelepciune! Mulţumiţi lui Dumnezeu pentru toate.
Ştim cu toţii din experienţă că odată cu trecerea anilor spiritul nostru îşi pierde vivacitatea sa, iar trupul slăbeşte. Două lucruri rămân în noi neclintite: voinţa şi inima. „Omul ascuns al inimii” (I Petr. 3, 4) de care vorbeşte Apostolul rămâne viu până la sfârşit.
Mergem şi la Liturghie, aşa cum suntem, şi vrem cântarea frumoasă şi ca totul să se petreacă aşa cum se cuvine. Să nu vi se pară curios când voi spune că, chiar şi acolo, dorim să se găsească ceva încât lanţurile noastre să fie şi mai împodobite. Nu vrem ca ele să fie tăiate, ci împodobite. Nu e bine să fie cântarea şi toate lucrurile din Liturghie aşa cum trebuie? Ce poate fi mai bine decât atât? Este adevărat, dar trebuie că ştiau ceva Părinţii şi înaintea lor Apostolii.
Unii au tot ce le trebuie: slujba pe care şi-au dorit-o, suficienţi bani să trăiască o viaţă, ba chiar şi celebritate… Şi totuşi, sunt profund nefericiţi. Ce le lipseşte?
Mănăstirea Suruceni păstrează cu evlavie o raclă cu mâna Sfântului Cuvios Antipa de la Calapodești!
Creştinii ortodocşii îl prăznuiesc la 10/23 ianuarie pe Sfântul Cuvios Antipa de la Calapodeşti, singurul călugăr athonit român care a fost trecut în rândul sfinţilor printr-o canonizare spontană, venită îndată după trecerea sa la cele veşnice. Acest cuvios părinte se numără printre cele mai alese roade duhovniceşti pe care le-a odrăslit binecuvântatul pământ al Moldovei. Viaţa lui a fost povestită de egumenul Pimen de la Mănăstirea Valaam din nordul Rusiei.
Când te scoli dimineața și te-ai rugat puțină vreme, zicând: „Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluiește-mă”, primul lucru de care trebuie să-ți dai seama este acesta, că tu ești într-un loc, numit stadion [stadion însemnează locul unde se dau luptele atletice], care nu-i altceva decât inima ta și tot omul dinăuntru.
Rugăciunea este un act lăuntric al duhului nostru. Ea se poate exprima în cele mai diferite forme. Nu rareori, ci destul de des, aceasta se exprimă prin tăcerea noastră în faţa lui Dumnezeu, tăcere pentru că Dumnezeu vede toată profunzimea gândurilor noastre, toate dorinţele inimii noastre, şi nu întotdeauna suntem capabili să le exprimăm în cuvinte. Dumnezeu înţelege mişcările tainice ale inimii şi ne răspunde la ele. … Eu mă tem puţin că nu dai atenţie chiar acestui lucru spus mai sus: ca tu eşti înclinată să crezi, aşa cum o fac mulţi, că rugăciunea înseamnă doar şedere în faţa icoanelor şi rostirea formulelor rânduite (de dimineaţă şi de seară sau a psalmilor).