Faţă de aproapele nostru trebuie să avem aceeaşi purtare. Nu se cuvine să împărţim oamenii: acesta îmi este simpatic, acesta antipatic, căci atunci aţi intrat în război cu cealaltă persoană, şi nu vă va răbda – chiar dacă în afară nu i-aţi dat nici un prilej, nici prin cuvinte, nici prin fapte, însă aţi cugetat la aceasta, aţi gândit-o în lăuntrul vostru.
De multe ori ne apropiem de Dumnezeu pentru frică. Cui să te rogi să te ajute când oamenii nu te mai pot ajuta? În faţa bolilor, în faţa necazurilor, frica, groaza ne-au adus la credinţă. Cei mai mulţi am ajuns datorită fricii. Acestea au fost ca nişte cruci pentru noi în general; ele sunt ca nişte cruci nedorite: cine-şi doreşte să trăiască în frică, în groază, în neputinţă, în durere…? Dar acestea sunt cele care ne-au adus pe noi la Dumnezeu, ori prin boli, ori prin necazuri, ori prin încercări, ori prin frică… Toate acestea ne-au adus pe noi la Dumnezeu.
Cine au fost aceşti sfinţi? Au fost soldaţi. Erau în floarea vârstei. Erau corpul cel mai ales al Armatei Romane. Aveau înălţime, prezenţă, aveau experienţă în război. Aveau şi bărbăţie, aveau şi supunere, desăvârşită ascultare faţă de superiorii lor. Erau exemple militare.
Draga mea în Domnul N.,
Am primit scrisoarea dumneavoastră. Oare care din noi se poate lua la ceartă cu Dumnezeu sau cine îndrăzneşte să-I poruncească? El nu Se sfătuieşte cu nimeni şi nu dă socoteală nimănui. Iar noi, mărginiţi fiind, nu putem să evaluăm corect ceea ce se petrece cu noi şi în jurul nostru.
Durerea este rezultatul neascultării primului om şi al căderii sale, ce a atras după sine alungarea din Rai. Omul a fost zidit nemuritor, sănătos, necunoscător al durerii, al stricăciunii şi al suferinţei, dar pentru că a încălcat prima poruncă a lui Dumnezeu, consecinţa neascultării sale, a folosirii greşite a libertăţii de care dispunea, a fost aceea că durerea a intrat în viaţa sa.
Dar ce înseamnă a-ți lua crucea – întrucât Domnul spune că fiecare dintre noi este dator să își ia crucea? Ce cruci avem noi? Crucile sunt felurite, căci pentru fiecare Dumnezeu a pregătit o cruce aparte. Este foarte important să înțelegem care este crucea noastră. Este foarte important să luăm anume crucea pusă înaintea noastră de Dumnezeu.
Să nu faci greșeala de a te compara cu marii trăitori. Că nu prin nevoința și trăirea lor s-au îndumnezeit numaidecât. Ci prin Harul lui Dumnezeu, pentru prezența lor. Și tu, dacă ai această prezență, ai străbătut sorocul pentru împărtășit și nu ești altfel decât marii trăitori.
Dar acum se pune o problemă cu aspect tehnic. Când ne împărtășim? Nu timpul decide. Asta-i o greșeală.
Cuvântului „Cruce” îi acordăm, de obicei, multiple semnificații. Aș vrea să mă refer aici la simbolul cel mai profund al vieții noastre creștinești. Linia verticală, pe care se fixează cea orizontală, unește cerul cu pământul, pe Dumnezeu cu umanitatea, iar, prin ea, cu întreaga făptură văzută. Pe baza aceluiași algoritm, am putea spune că linia orizontală unește om cu om și neam cu neam.
– Cum ar trebui să cinstim Crucea?
Sfântul Grigorie Palama, într-una din omiliile sale, vorbeşte despre întunecarea minţii, care este urmarea îndepărtării ei de Dumnezeu. El pomeneşte un pasaj clasic pe care, desigur, îl găsim şi la alţi Părinţi, precum Sfântul Maxim: „Mintea despărţită de Dumnezeu se face dobitocească sau drăcească”.
Când lumea se îndepărtează de credință, acest lucru influențează și monahismul. Însă, monahismul trebuie să rămână în continuare așa cum este. Monahismul nu trebuie să se lase influențat de această epocă de globalizare.