Iubite și adânc cinstite părinte Gheorghe!
Aceste sfinte zile îmi oferă bunul pretext de a vă scrie, de a vă trimite cele mai bune urări. Trăind din nou acum într-un loc pustiu, liniștit mai mult decât în pustia Athonului, am putința să închin mai multă vreme „celei una de trebuință” (cf. Lc. 10, 42). Binecuvântată fie pronia lui Dumnezeu pentru mine. Aici, într-o liniște neasemuită, pot săvârși dumnezeiasca liturghie și, săvârșind-o, întotdeauna vă pomenesc.
Trăind de-a lungul multor ani marea nevoie de a fi cuprins de mâna lui Dumnezeu Însuși, pentru ca ființa să nu fie spulberată de groaza înaintea tainei Ființei Sale și a neajunselor Sale pronii în existența noastră, îmi pot îngădui a „judeca” întrucâtva în privința celor care și-au dat mintea slujirii Lui, care și-au adâncit mintea în Dumnezeiasca Sa Ființă. Groaza, în slavonă, corespunde extazului, uimirii sau „ieșirii în afară” a tot ceea ce vine „după Dumnezeu”. Si totuși – este groază. Este dureros pentru întreaga noastră făptură a se afla înaintea necuprinsului – nu numai ceea ce oamenii în graiul lor, întotdeauna neputincios, numesc „esența”, ci si necuprinsul iubirii Sale și al judecăților Sale. Astfel, zdrobindu-ne „oasele”, El ne silește la neîncetată căutarea Lui. „Si aceasta osteneală este înaintea noastră” (Cf. Ps. 41, 11; 72, 16-17).
Faptul nașterii Celui pe care îl prăznuim acum a adus Foc pe pământ (Cf. Lc. 12, 49); dar vedem că încă nu deplin s-a arătat acest Dumnezeiesc Foc în atotmistuitoarea Sa putere. Iar acolo, după această „mistuire”, și nu înainte, vom vedea Lumina Nezidită. La Macarie cel Mare este o expresie care mă izbește, cum că cei care nu au trecut printr-o mulțime de încercări dintre cele mai grele sunt neîndestulați pentru Împărăție. (Omilia a 4-a). Si, firește, așa și este. Căci Împărăția nu este un oarecare colțișor liniștit, cu o grădină minunată unde glăsuiește o muzică „cerească”, îngrădită cu un zid prin care nu vor putea trece „cei necurați” și care să ascundă de la ochii sfinților flacăra iadului. Iar dacă a împărăți înseamnă a primi de la Dumnezeu puterea de a cuprinde în duh întreaga zidire, întregul cosmos, tot ce ființează prin puterea Atotțiitorului Duh Sfânt, atunci, fără îndoială, noi toți neapărat trebuie să creștem, să devenim „întru bărbat desăvârșit” până la plinirea vârstei lui Hristos. (cf. Ef. 4, 13). Si spinoasă este calea către această bărbăție; multe suspinuri negrăite se vor smulge dintr-un piept strâmtorat; nu va înceta „a se stinge suflarea” și, împreună cu ea, „a înceta mintea”, în neputința sa de a se „înălța” și de „a îmbrățișa pe Cel Iubit”… Fie numele Domnului binecuvântat…
Iertați-mă.
Cu neschimbată dragoste dăruit,
Arhim. Sofronie
Sursa: Arhim. Sofronie (Saharov) „Corespondență cu Protoiereul Gheorghe Florovski”