Trebuie să înţelegem că nimeni nu ne spune atât adevărul, cât cei care ne osândesc. Domnul Atotştiutorul cunoaşte că, deși toţi oamenii îmi laudă şi îmi fericesc faptele, în realitate sunt vrednice de osândă şi de dispreţ. Dacă-mi spun: „Acest rău l-ai făcut!”, eu voi spune „dar oare n-am făcut nici un bine?”. Pentru că nimeni nu spune minciuni atât de umflate, ca cei care mă laudă şi mă fericesc. Şi nimeni nu grăieşte adevărul, ca cei care mă osândesc şi mă umilesc, aşa cum am spus.
M-am gândit să las totul baltă şi să plec fără binecuvântare în pustie. Îmi doream să plec, nu atât pentru a mă desăvârşi acolo, cât pentru a mă îndepărta de răutatea oamenilor.
Odată, Stareţul a avut de înfruntat un caz asemănător. Cineva se „mărturisea” şi se împărtăşea la fiecare cincisprezece zile după trei zile de post, dar nu vorbea cu nişte persoane de mai mulţi ani. De îndată ce Stareţul a aflat despre aceasta de la un al treilea, l-a chemat pe acela şi l-a sfătuit să se împace cu fraţii cu care era învrăjbit, dar nu a fost cu putinţă să-l înduplece.
În Duminica Înfricoşătoarei Judecăţi se rostesc cuvinte grele la adresa celor ce nu au milă şi dragoste faţă de cei mai neputincioşi decât ei. Fiul Omului spune celor de-a stânga Sa, care „vor merge la osândă veşnică”: „Duceţi-vă de la Mine, blestemaţilor, în focul cel veşnic, care este gătit diavolului şi îngerilor lui” (Matei 25, 41). Pare că avem aici un Dumnezeu aspru, necruţător în judecată, incompatibil cu Dumnezeul Care „este iubire” (I Ioan 4, 8). În fapt, citind cu atenţie textul Evangheliei, sesizăm că tocmai pentru că ne iubeşte, Dumnezeu ne respectă libertatea şi alegerile noastre.
Ideea de viaţă viitoare este strâns legată de ideea de veşnicie şi de nemurirea sufletului. Veşnicia este un timp ce nu are nici început nici sfârşit şi care, prin urmare, nu are nici trecut nici viitor, ci numai prezentul, care este constant şi nemutabil.
Sinoadele Ecumenice sunt sinoade episcopale extraordinare care iau decizii în primul rând în privința formulărilor dogmatice, în special atunci când Biserica se confruntă cu erezii. În al doilea rând, ele se pot ocupa cu stabilirea unor norme canonice care reglementează modul de administrare al Bisericii.
Cel ce iubeşte pe tată ori pe mamă mai mult decât pe Mine nu este vrednic de Mine; cel ce iubeşte pe fiu ori pe fiică mai mult decât pe Mine nu este vrednic de Mine. (Matei 10, 37)
Este adevărat că lumea ne consideră pe noi, preoții, ca unii care avem unele privilegii și din acest punct de vedere nu greșesc. Pentru că privilegiul cel mare al Tainei Preoției este luarea Crucii în tăcere, chiar dacă lumea crede că stilul de viață și slujirea unui conștiincios preot sunt sinonime cu luxul, cu bunăstarea, cu liniștea și relaxarea. Vezi, ignoranța și acuzarea preoților merg împreună totdeauna.
Taina vindecării omului: luăm aminte la noi, ne comparăm cu Domnul și cu Poruncile ca să ne cunoaștem, să ne conștientizăm și să ne acceptăm neputința, singurul loc în care Îl putem chema pe Domnul ca să ne vindece.
Pentru a ne cerceta, trebuie să ne îndreptăm atenţia spre trei aspecte ale vieţii noastre: (1) spre fapte – acţiuni unice, săvârşite într-un anumit moment, într-un anumit loc şi în anumite circumstanţe; (2) spre dispoziţiile inimii şi inclinaţiile caracteristice, ascunse în fapte; (3) la duhul general al vieţii.
„Trei sunt care mărturisesc în cer: Tatăl, Cuvântul și Duhul Sfânt și Acești trei Una sunt!” (I Ioan 5, 7)
Astăzi, în Duminica a 7-a după Sfintele Paști, Biserica Ortodoxă prăznuiește primul Sinod Ecumenic al lumii creștine, care a avut loc în anul 325 în orașul Niceea, pentru a condamna erezia, adică învățarea greșită, eretică a lui Arie. Sinodul s-a organizat de Sfântul Împărat Constantin cel Mare cu mama sa Elena, la cererea Sfinților Părinți de atunci, fiind primul împărat creștin din lume (306-337).
Formula din prologul ioanin „Cuvântul S-a făcut trup” (Ioan 1, 14) şi imnul hristic din Filipeni 2, 5-11, unde Sfântul Apostol Pavel descrie parcursul lui Hristos începând cu coborârea de la Tatăl, trecând prin moarte şi revenind prin înălţare la Tatăl, au constituit pentru Părinţii primelor veacuri jaloanele învăţăturii hristologice.
Părintele Porfirie vorbea despre diferența dintre smerita-cugetare și complexul de inferioritate. „Omul smerit, spunea, nu este o personalitate bolnavă. Are conștiința stării sale, nu și-a pierdut centrul personalității. Cunoaște păcătoșenia lui, micimea lui, și acceptă observațiile duhovnicului său, ale fraților săi. Îi pare rău dar nu deznădăjduiește. Se întristează, însă nu se istovește și nu se mânie.
Cine a dobândit minte curajoasă şi şi-a pus nădejdea în Dumnezeu, acela nu se teme de nimic, acela îl are pe Dumnezeu ca pe un ajutor puternic şi o nădejde mare. Căci cine poate să ne facă vreun rău, dacă Dumnezeu nu lasă?
Împărtășim cu voi o întâmplare reală despre un deținut politic din Rusia începutului de secol XX, care era cunoscut pentru cruzimea sa și pentru ușurința cu care omora oamenii, și care prin ajutorul părintelui arhimandrit Spiridon se întoarce la Dumnezeu:
O fată tânără a mers pentru a fi operată la Spitalul din Simferopol. Starea sănătății ei era foarte gravă, iar operația grea și primejdioasă.
Doctorița, care urma s-o opereze pe bolnavă, a chemat-o pe mama ei și i-a spus:
– Operația este foarte grea și primejdioasă. Nu pot să vă garantez nimic. Nu știu dacă fiica dumneavoastră va ieși vie de aici.