Păcatul mândriei are în dezvoltarea sa câteva stadii, și începe cu slava deșartă.
Simptomele slavei deșarte: setea de laude, nesuferirea mustrărilor, moralei și reproșurilor, purtarea bănuitoare și ranchiunoasă; bănuirea altora, greutatea în a cere iertare, căutarea căilor ușoare; omul joacă permanent teatru în prezența altora cu scopul de a prezenta o aparență evlavioasă, ascunzându-și cu multă grijă patimile și neajunsurile.
Omul încetează să-și mai vadă păcatele, nu-și mai bagă de seamă defectele, începe să-și minimalizeze vinovăția ori să și-o nege cu totul, ba uneori chiar s-o arunce asupra altora, și în schimb începe să-și exagereze și propriile cunoștințe, propria experiență, propriile calități și virtuți. Pe măsura evoluției bolii, în părerea sa despre sine el devine mare, vrednic de slavă. De aceea se și cheamă această boală, mania grandorii”.
În starea aceasta, omul nu numai că-i osândește pe alții, ci începe să-i disprețuiască și să-i fie silă de ei, și chiar să le facă rău.
Izbăvește-ne, Doamne, de asta!
Iar când bolnavului i se pare că nimeni nu-l înțelege, nimeni nu-l iubește, ci toți îl persecută și vor să-i facă rău, boala aceasta se numește mania persecuției.
Mania grandorii și mania persecuției sunt cele mai răspândite forme de boală sufletească.
Aceste boli sunt legate de aprecierea excesivă a propriei persoane, atunci când sentimentul exagerat al propriei valori stârnește dispreț și atitudine dușmănoasă față de oameni.
Cel mândru este întotdeauna nemulțumit de cei din jur și de condițiile sale de viață, și de aceea ajunge câteodată la deznădejde, hulă, înșelare, iar uneori și la sinucidere.
În stadiul de început, mândria este greu de recunoscut. Doar un duhovnic încercat sau un psiholog încercat poate stabili fără greș această patimă atunci când ea se află în fașă.
Omul se poartă aparent normal, însă un ochi experimentat recunoaște în el începutul bolii. Omul este mulțumit de sine. Este bine dispus: cântă, zâmbește, adeseori chiar râde și câteodată hohotește fără pricină; face pe originalul, pe spiritualul; caută să atragă cu orice preț atenția celor din jur; îi place să vorbească mult, iar în convorbirile lui se aude la nesfârșit, Eu”, însă un singur cuvânt dezaprobator face ca dispoziția lui să se schimbe rapid, și el devine abătut, ca în urma unei laude să înflorească din nou. În general însă, în stadiul acesta dispoziția lui rămâne luminoasă.
În continuare, dacă omul nu-și dă seama de păcătoșenia sa, dacă nu se pocăiește și nu se îndreaptă, boala lui duhovnicească evoluează și se acutizează.
În om apare convingerea sinceră de faptul că este mai presus de alții. Această convingere se transformă în patima de a comanda, și el începe să dispună după bunul plac de atenția, de timpul și de puterile altora.
Devine obraznic: se apucă de orice, chiar dacă nu face decât să strice și să încurce, în toate se bagă, chiar și în familiile altora.
În stadiul acesta, dispoziția omului mândru se strică, fiindcă el întâmpină deseori rezistența celor din jur.
El devine, treptat, tot mai irascibil, încăpățânat, certăreț, nesuferit de nimeni. Firește, oamenii încep să-l evite, dar el este convins de dreptatea sa și consideră că pur și simplu nimeni nu vrea să-l înțeleagă, și ca atare o rupe cu toți.
Răutatea și ura, disprețul și îngâmfarea se instalează și prind rădăcini în sufletul lui. Sufletul îi devine întunecat și rece, mintea i se întunecă, și omul iese din orice supunere. Scopul lui este să iasă cum vrea el, să-i facă pe ceilalți să se simtă inferiori, să-i impresioneze și să-și demonstreze, dreptatea”.
Tocmai trufași de felul acesta creează schismele și ereziile.
În următoarea etapă de dezvoltare a bolii, omul o rupe și cu Dumnezeu…
Tot ce are, inclusiv calitățile și unele virtuți, și le atribuie sieși. El e convins că-și poate aranja viața fără ajutorul altora și că poate dobândi singur tot ce-i trebuie în viață. El se simte mare voinic chiar și atunci când are o sănătate plăpândă. Se îngâmfă cu, înțelepciunea” sa, cu cunoștințele sale, și se mândrește cu tot ce are – iar rugăciunea lui devine nesinceră, fără frângere de inimă, iar mai apoi încetează de tot să se mai roage. Starea lui sufletească se face negrăit de întunecată, dar totodată el e convins că e pe calea cea dreaptă și continuă să meargă cu grabă spre propria pierzare.
Schiigumenul Sava Ostapenko