Omul, în opinia psihologiei contemporane, este alcătuit din trei straturi: conştientul, subconştientul şi inconştientul.
În conştient, omul are toate cele pe care le înţelege, le simte şi le poate controla.
Mai jos de conştient este subconştientul, iar mai jos de subconştient este inconştientul. În subconştient şi în inconştient există mult conţinut, pe care omul nu-l cunoaşte, nu-l ştie.
Există şi un alt mijloc care previne depresia, pe care-l foloseşte orice creştin. Desigur, nu doar împotriva depresiei, însă cu siguranţă şi împotriva ei. Este un leac deosebit de puternic: nădejdea în mila lui Dumnezeu. Această nădejde îi dă omului calm şi linişte. Această nădejde aduce pace şi linişteşte sufletul tulburat şi răscolit sau, mai degrabă, nu-l lasă să fie tulburat şi răscolit. Nădejdea nu-i permite sufletului să sufere şi să fie deprimat.
Mi-au spus unii că se smintesc pentru că văd multe lucruri strâmbe în Biserică. Iar eu le-am spus: „Dacă vei întreba o muscă: «Sunt flori în locul acesta? -, ea iţi va spune: «Nu ştiu. Ci ştiu numai că acolo jos, în groapă, sunt cutii de conserve, gunoaie, necuraţii, şi îţi va înşira toate murdăriile pe care a stat. Dar dacă vei întreba o albină: «Ai văzut vreo necurăţie în locul acesta?», ea îţi va spune: «necurăţie? Nu, nu am văzut nicăieri. Aici locul este plin de flori bine mirositoare, şi îţi va enumera o grămadă de flori de grădină şi sălbatice. Vezi, musca ştie numai unde există gunoaie, în timp ce albina ştie că acolo este un crin, mai departe o zambilă…
Nu rareori se întâmplă ca oamenii care merg pe calea bunei vieţuiri creştineşti, brusc şi, după cât se pare, fără nici un motiv, să înceapă să simtă în ei o paralizie a tuturor puterilor sufleteşti, în urma căreia le apare răceala faţă de toate nevoinţele duhovniceşti de până atunci. Celor ce se întreabă cum şi de ce se întâmplă acest lucru şi cum să lupte cu el, preasfinţitul zăvorât le scrie:
Călugăria se învaţă. Şi nu odată pentru totdeauna, ci încontinuu, fără încetare, până la moarte, cu trudă şi disperare, asemenea vieţii. Iată un adevăr pe care puţini din cei de astăzi îl mai ştiu. Ai îmbătrânit şi de abia atunci îţi dai seama că n-ai făcut altceva decât să-ţi cârpeşti sufletul cu petice străine. Intri pe poarta mânăstirii cu o cerere timbrată şi treci în veşnicie printr-un certificat de deces; între ele, pravila cuminte şi rândăşia calificată, adunate într-o formulă care ar vrea să însemne împletirea rugăciunii cu munca.
Misiunea Bisericii, dată de Hristos şi pusă în practică de Sfinţii Părinţi, este aceasta: ca în sufletul oamenilor noştri să fie sădită şi cultivată conştiinţa că fiecare membru al Bisericii Ortodoxe este o persoană sobornicească, o persoană care există pentru veşnicie şi este divino- umană; că fiecare persoană este a lui Hristos şi este, prin urmare, frate cu orice fiinţă umană, un slujitor al tuturor oamenilor şi al tuturor lucrurilor create. Acesta este obiectivul oferit Bisericii de către Hristos. Oricare altul nu aparţine lui Hristos, ci lui Antihrist.
Căci cel care nu ia aminte la cuvintele insuflate de Dumnezeu nici nu pune uşa de îngrădire împrejurul buzelor lui [Ps 140, 3], nici nu-şi întoarce urechea lui de la auzire deşartă [Ps 118, 37] şi nu-şi aduce aminte de răspunsul de pe urmă şi de înfricoşătorul tribunal al lui Hristos, cum va trebui să ne înfăţişăm cu toţi goi şi dezbrăcaţi înaintea lui şi să dăm cuvânt pentru cele grăite de noi, cum oare ar putea dobândi lacrimi şi se va putea plânge cu căldură pe sine însuşi, chiar dacă ar fi să trăiască mai mult de o sută de ani în haina monahală?
Există oameni care susţin că doar unele filozofii sociale şi mişcări politice au putut vorbi şi continuă să poată vorbi despre modul în care bogăţia schimbă structura socială şi degradează personalitatea omului. Desigur dacă cineva are posibilitatea şi are curajul să privească dincolo de suprafaţa lucrurilor şi să distingă sensurile din frazele declaraţiilor pompoase, se va încredinţa că mulţi oameni vociferează nu atât din raţiuni de dreptate socială, ci pentru că ei înşişi nu se află în vârful piramidei şi sunt departe de cercul oamenilor bogaţi – al plutocraţiei.
.Aşa îl şi socoteau primii asceţi creştini şi se îmbărbătau în chip deosebit cu pilda lui în ostenelile sihăstreşti. De la el învăţau însingurarea, fiindcă el din copilărie a petrecut în pustie. De la el învăţau postirea, pentru că el se hrănea cu plantele peste care dădea întâmplător în pustie. De la el învăţau simplitatea în îmbrăcăminte, pentru că haina lui era din peri de cămilă şi era încins cu cingătoare din piele. De la el învăţau necăsătorirea, lepădarea de sine, smerenia, devotamentul faţă de Dumnezeu, necruţarea propriei vieţi, spre mântuirea proprie şi a altora – virtuţile ale căror trăsături sunt atât de vădite în viaţa lui.
O, făţărnicia fariseilor şi a cărturarilor ! O, ticăloasa lor căutare de nod în papură la Dumnezeu Cel fără de păcat, Care împreună cu ucenicii Săi umbla pe pământ în trup! Ucenicii simpli la inimă şi smeriţi ai lui Hristos, mergând prin holdă în urma Mântuitorului, au flămânzit, au rupt spice, le-au frecat cu mâinile şi le-au mâncat în zi de sâmbătă.
Biruirea Patimilor
Ucenicul: Vreau mult să mă pot îndrepta, dar sunt în continuare tulburat de dorinţele pătimaşe. Ce pot face să le biruiesc?
Adeseori această dragoste aduce pierzare şi sufletului şi trupului. Căci ce a pierdut pe Nabot din Izrael? Nu i s-a făcut via pismuită, pricină de moarte, stârnind pisma vecinului Ahab împotriva sa? Şi ce a făcut pe cele două jumătăţi de seminţii să rămână afară de pământul făgăduinţii? Oare nu mulţimea vitelor? Ce a despărţit pe Lot de Avraam? Nu mulţimea turmelor de păşunat, care isca certuri necontenite între păstori, până ce i-a învrăjbit cu totul unul cu altul?
Păcatul mândriei are în dezvoltarea sa câteva stadii, și începe cu slava deșartă.
Simptomele slavei deșarte: setea de laude, nesuferirea mustrărilor, moralei și reproșurilor, purtarea bănuitoare și ranchiunoasă; bănuirea altora, greutatea în a cere iertare, căutarea căilor ușoare; omul joacă permanent teatru în prezența altora cu scopul de a prezenta o aparență evlavioasă, ascunzându-și cu multă grijă patimile și neajunsurile.
Lasă-ți boala în voia lui Dumnezeu!
Cu ocazia altei întâlniri, m-a ajutat să-i pricep vorbele în felul următor:
– Știi ce să faci când ești bolnav? Să te rogi Domnului să-ți ierte păcatele. Iar Domnul, pentru că L-ai rugat cu durere și cu smerenie, îți va ierta păcatele și-ți va tămădui și trupul. Dar bagă de seamă să nu spui, Doamne, iartă-mi păcatele!” pe de o parte, iar, pe de alta, să ai în minte vindecarea trupească, pentru că o astfel de rugăciune nu va avea nici un efect.
În primul rând, deoarece credința noastră e lumină. Hristos a zis: „Eu sunt lumina lumii”.
Lumina candelei ne aduce aminte de lumina cu care Hristos luminează sufletele noastre.
Începutul vieții noastre în trupul cel din pământ luat (Fac. 2:7) ne dă experiența atârnării de puterile firii și, în general, de energiile cosmice de care sunt legate necesitatea și determinismul.
Numai prin Hristos cunoaștem Împărăția libertății Duhului lui Dumnezeu (cf. 2 Cor. 3:17), iar apoi și a duhului omului (cf. Io. 8:31 – 32).
Sufletul omului este ca un burete, asimilează și păstrează, fie bune, fie rele în conștient, subconștient, inconștient și de aceea adesea apar probleme comportamentale. Iată că uneori chiar doar de la un simplu cuvânt de mustrare primit de la un semen, poate să ne dea peste cap întreaga zi sau chiar mai mult deoarece sensibilitatea e-ului nostru este foarte mare.