Întrebare: De ce oare în acelaşi spaţiu, când harul lucrează, lucrează şi păcatul?
Răspuns: Pentru că, în chipul acesta, sufletul să cunoască prin experienţă dulceaţa binelui. Sufletul aceluia care a gustat din har răsuflă şi se odihneşte printr-o trăire străină acestui veac. Şi iarăşi, dacă mintea se lăsă puţin abătută fie la discuţi (cu cineva), fie să facă altceva, ea este iarăşi umplută de păcat, ca împovărarea să-l înveţe prin experienţă amărăciunea (păcatului). Prin urmare, această (amărăciune) urmăreşte să-l facă să se despovăreze cât mai grabnic de păcat, căutându-şi mângâierea şi odihna aceea de negrăit.
Şi iarăşi (creştinul) atinge (scopul), prin aceea că a gustat puţin timp uşurarea şi odihnă. Dar dacă neglijează încă o dată, răutatea va găsi o stare favorabilă (ei) şi va mâhni şi mai cumplit pe om, harul îngăduind aceasta, ca (creştinul) să cunoască din propria lui experienţă dulceaţă, odihnă şi mângâierea harului, precum şi amărăciunea, durerea şi mâhnirea păcatului. În situaţia aceasta el va fugi cu sprinteneală de păcat, dacă într-adevăr va voi să se izbăvească şi să se alipească întru totul de har, dăruindu-se şi supunându-se Domnului în toată vremea. Prin acea amărăciune, ruşine şi mâhnire el este învăţat să dorească şi mai mult şi mai cu ardoare dulceaţă, sârguinţă, odihna şi bucuria harului. Prin însăşi experienţa celor două realităţi (a binelui şi a răului) sufletul care a gustat de un mare număr de ori amărăciunea păcatului şi dulceaţă harului va deveni mai receptiv (la har) şi mai atent să fugă întru totul de rău, ataşându-se totalmente de Domnul, până ce va deveni un singur duh cu El.
Într-adevăr, dacă sufletul ar avea totdeauna dulceaţă, liniştea şi lucrarea harului, el n-ar cunoaşte deosebirea, nu ar conştientiza ceea ce a agonisit şi de ce a ajuns mai nepăsător, nu ar ţine seama de superioritatea binelui şi de bunătatea Domnului, n-ar cunoaşte bucuria, chiar dacă a dobândit-o, n-ar şti ce a câştigat; n-ar cunoaşte imensitatea mâhnirii şi înfăţişarea duplicitară a păcatului, ar ignora statornica lui perversitate. Şi de aceea negrăita înţelepciune a lui Dumnezeu rânduieşte în aşa fel lucrurile, ca să-l facă pe suflet să-i cunoască propria Lui bunătate prin asemănarea şi comparaţia cu amărăciunea pricinuită de rău şi astfel sufletul să primească un îndoit folos. Numai astfel îşi dă seama de amărăciunea şi dezgustul păcatului, după ce mai întâi gustă din bunătatea Domnului.
Acest suflet, care cu toată puterea lui a evitat răul şi în toată vremea s-a grăbit spre bine, dorindu-l cu ardoare, a încetat să mai rămână neştiutor ca un copil, necunoscând binele şi răul; dar în acelaşi timp dobândeşte o desăvârşită cunoaştere şi a binelui şi a răului, pentru că le-a experimentat, le-a îndurat şi le-a resimţit urmările. Fiind astfel educat şi drumuind pe calea desăvârşirii cu multă osteneală şi dorinţă pentru bine, acest suflet are simţurile desăvârşit antrenate „la discernerea binelui şi a răului” precum stă scris. De aceea va primi cununa desăvârşirii, va ajunge la măsura vârstei duhovniceşti şi va fi făcut moştenitor al împărăţiei, în felul acesta se desfăşoară lucrurile. Dacă sufletul nu gustă decât puţin câte puţin din bunurile împărăţiei, aceasta (se întâmplă) pentru că el iubeşte pe Domnul din toată voinţa sa şi din toată puterea lui de alegere, vădind liberul sau arbitru faţă de Cel la Care a aderat şi pe Care-L respectă. De aceea, pe dreptate, el devine moştenitor al împărăţiei şi, după ce s-a luptat şi a alergat din toate puterile sale, are o mare îndrăzneală faţă de Domnul întru nesfârşiţii veci ai vecilor. AMIN”.
Sfântul Macarie Egipteanul, 21 de cuvântări despre mântuire, Editura Luminătorii lumii, 2001