Arhim. Efrem Vatopedinul este Egumenul Sfintei și Marii Mănăstiri Vatopedi din Muntele Athos.
Starețul Efrem Vatopedinul – „Părintele Sofronie Saharov – un om plin de har”
Articole
Să nu căutăm departe de noi ceva care este înlăuntrul nostru
Materialiștii de multă vreme au lepădat orice formă de religiozitate și, cum am spus anterior, au îndumnezeit trupul și banul. Omul astăzi nu mai vrea să aibă îndatoriri și obligații. Dorește să aibă numai drepturi. Drepturi pentru care suferă înfricoșător. Singură iubirea de materie nu poate să-l facă niciodată pe om nestricăcios. Caracter dobândește cineva iubind Duhul. Dacă în relațiile omenești nu este Hristos, aceste relații sunt gata să se dărâme. Dacă omul nu iese din duritatea ego-ului său pentru a intra în iubitorul de oameni „tu” și nu are o întâlnire personală cu Dumnezeul Cel Viu, se va osteni în zadar. Dacă nu ne încredințăm lui Dumnezeu și semenului nostru, vom suferi de singurătate.
Avva Iosif Vatopedinul: Nu uita niciodată cine ești cu adevărat
Părintele Iosif Vatopedinul este unul dintre cei mai credincioși ucenici ai lui Gheron Iosif Isihastul, un mare părinte purtător de har al veacului nostru. Părintele Iosif Vatopedinul și-a petrecut ultimii ani ai vieții sale în Mănăstirea Vatopedu din Sfântul Munte Athos, în curtea căreia este și înmormântat.
Importanţa monahismului aghiorit pentru viaţa Bisericii
De pe la începuturile anilor ’70, Muntele Athos înregistrează atât o creştere stabilă a populaţiei sale, cât şi a tuturor acelor dimensiuni care indică renaşterea unei societăţi. Desigur, particularitatea acestei societăţi nu permite evaluarea ei prin prisma criteriilor statistice convenţionale care sunt utilizate în societatea lumească. De altfel, chiar şi în societatea aceasta, abordarea statistică a parametrilor duhovniceşti, precum religiozitatea, este cu totul formală. Profunzimea vieţii interioare a omului, şi în special a monahului, rămâne inaccesibilă cercetării sociologice. Dar, pentru că aceste criterii statistice au o oarecare semnificaţie, nu trebuie să considerăm cu totul inutilă utilizarea lor.
Nu este nici un păcat care să biruiască iubirea de oameni a lui Dumnezeu.
E o cale foarte complexă procesul ăsta de ieşire din deznădejde. El cere smerenie şi cere credinţă. Din necredinţă deznădăjduim. Nu-L credem pe Dumnezeu, care zice: „Pe cel ce vine la Mine nu-l voi scoate afară, cel ce cheamă Numele Meu se va mântui, n-am venit în lume pentru cei drepţi, ci pentru cei păcătoşi”. Nu-L credem. Dar când vine diavolul şi zice:
Boala trupului este mai presus decât postul
Zis-a un bătrân oarecare: „Fiilor şi fraţilor, să înţelegeţi şi să ştiţi toţi aceasta: că nici una dintre faptele cele bune nu este aşa de iubită şi de plăcută lui Dumnezeu, ca atunci când mulţumeşte omul întru scârbe.
Şi nu se bucură Dumnezeu de alta mai tare, decât atunci când cineva rabdă bucuros orice fel de scârbe i s-ar întâmpla lui (cum este de pildă boala, clevetirea pe nedrept sau prigonirea şi alte necazuri).De asemenea, şi de la cel care este bolnav cu trupul său, nu cere Dumnezeu post şi înfrânare de mâncare şi băutură sau altă osteneală şi nevoinţă a trupului.
Când omul frecventează mereu biserica, el se găseşte sub protecţia deosebită a lui Dumnezeu
Ce putem face în legătură cu vecinii care fac vrăji, ne doresc răul şi adeseori ne aruncă în grădină lucruri vrăjite? Cu ei nu poţi trăi în pace. Cum să te rogi când eşti urât fără vreun motiv şi necăjit fără nici o vină? Când un om merge la sanatoriu (centru balneoclimateric) pentru a-şi îmbunătăţi sănătatea, el urmează toate metodele de tratament indicate de medic, inclusiv băile de nămol. El chiar plăteşte pentru aceasta şi-i mulţumeşte medicului, fiind uns din cap până-n picioare cu nămol negru. Nu ştiu de ce noi nu le mulţumim celor care ne împroaşcă cu noroi pe gratis. Bârfa, vorbirea de rău, cuvintele de ură sunt nămolul care vindecă sufletul nostru şi noi trebuie să-l primim cu bucurie, ştiind că este spre curăţirea noastră.
În calitate de așezământ dumnezeiesc, Biserica este călăuzită de Sfântul Duh
El rămâne în ea și o face să nu greșească în ceea ce privește dogmele, “stâlp și temelie a Adevărului.” Biserica este cea care păstrează neschimbată învățătura apostolească. Doar ea ne poate conduce către Adevăr și numai ea poate fi judecătorul infailibil în măsură să se pronunțe asupra adevărurilor mântuitoare ale învățăturii relevate.
Nu vă fie frică de cei ce ucid trupul
Scrisoarea 340 – Fiului Taleleu
Bine ai făcut că mi‑ai scris, fiule iubit. Căci ai arătat prin aceasta credinţa şi dragostea ta. Dar pentru ce îmi cânţi laude de care nu am parte nicidecum? Nu ştii că sunt păcătos şi simplu în cuvânt? Dar dragostea este foarte hoaţă, atribuind celor doriţi, din partea prietenilor, cele ce nu există. Aşadar, lăsând la o parte laudele, mai degrabă roagă‑te, fiule, să mă întăresc în Domnul şi să mă izbăvesc în tot chipul de cel rău.
Neputinţa ta trupească să o duci cu mulţumire către Dumnezeu şi nu te întrista pentru chipul în care a venit. Ştie Domnul să dea cele de folos fiecăruia, însă eu nu ştiu de unde ţi‑a venit[1]. Hula să fie dispreţuită şi [atunci ea] va trece mai repede, dar dacă înfricoşează, mai degrabă va rămâne, de care să fii izbăvit cu puterea lui Dumnezeu.[2] Chiar dacă se face multă asuprire din partea prigonitorilor, însă premiul este ceresc.
Întâlnirea și înțelegerea persoanelor constituie o împlinire reciprocă și o sinteză armonioasă
Trăim într-o epocă în care predomină o stare generală de dezordine, tulburare, criză, de îndoială și collaps al ideilor, al principiilor, moravurilor și al tuturor fundamentelor. Obtuzitatea, lăcomia, saturația, înstrăinarea domnesc peste lume. Avem un elan spre iubirea de stăpânire, spre iubirea de sine, de slavă, de plăcere, de câștig și de arginți. Uriașe dezastre ecologice pe întreaga planetă nenorocesc viața oamenilor. Drepturile nescrise ale omului funcționează adeseori pe baza obligațiilor fundamentale ale oamenilor. Domină principiul antievanghelic „Este mai fericit a lua decât a da”.
Să fugim de tot păcatul şi să ne umplem de toată fapta bună
Cerul este Mie scaun şi pământul reazim picioarelor Mele (Fapte 7, 49). Prin Cer se înţeleg cu precădere Minţile Cereşti, altfel spus Puterile îngereşti, mai ales cele mai înalte – Scaunele, Heruvimii şi Serafimii, Arhanghelii şi toate Puterile Cereşti. Pe acestea Dumnezeu odihneşte şi Se poartă, aşa cum au văzut prorocii Iezechiil şi Isaia.
Urmaţi credinţa Sfinţilor Părinţi (Filioque – scurt istoric)
În prima jumătate a secolului al VI-lea, în Apus, printre creştinii din Spania s-a răspândit învăţătura despre purcederea Duhului Sfânt şi din Fiul [cf Filio, Filioque]. O contribuţie deosebită în acest sens a avut episcopul Seviliei de atunci, Isidor. La Sinodul III de la Toledo (589), această învăţătură a primit într-o măsură caracter sobornicesc, încât participanţii sinodului, după cuvintele Crezului niceo-constantinopolitan: „credimus… et in Spiritum sanctum, dominum et vivificantem, ex Patre…” au adăugat: „et ex filio (procedentem)”. Astfel aşezată în rândul dogmelor, s-a răspândit din ce în ce mai mult în Spania, lucru la care au contribuit în mod deosebit sinoadele de la Toledo: IV (634), VI (638), XI (675) şi XVI (693).
„Pe noi, cei care eram morţi prin greşelile noastre, ne-a făcut vii împreună cu Hristos” (Efeseni 2: 5)
Dumnezeu L-a înviat mai întâi pe Domnul Hristos, Omul: pe El L-a înviat mai întâi din mormânt. Hristos este Capul nostru. Astfel, spre a învia şi toate neamurile de credincioşi ce aveau să fie după aceea, a trebuit ca mai întâi Dumnezeu să învie Capul. Înviind Capul, se asigura şi învierea întregului trup, cu toate mădularele lui. Prin urmare, Sfântul Apostol Pavel grăieşte despre învierea din morţi şi preaslăvire ca de un lucru încheiat, deja desăvârşit.
Voinţa centrală cea mai uşor de acceptat pentru toţi este voinţa lui Dumnezeu
Adevărata cunoaştere este condiţionată de iubire. Pentru a cunoaşte în iubire trebuie să ajungem la iubire.
Dar nu ajungem la iubire fără asceză, fără o autolimitare legată de recunoaşterea drepturilor celuilalt. Ne putem impune limite nouă înşine din respect pentru ceilalţi şi pentru Dumnezeu. Trebuie să ne deprindem să ne gândim la Dumnezeu; prin aceste limitări ne înfrânam poftele. Atunci când poftele nu pot fi satisfăcute, vine mânia, precum şi o anumită tristeţe, o pierdere a nădejdii, o nerăbdare legată cu mânia.
Cum să ne îndreptăm spre Dumnezeu?
Dacă, aşa cum mărturisim în Crez, Hristos este Dumnezeu adevărat, Mântuitorul lumii, Creatorul ei, prin Care toate s-au făcut, cum putem să ne reducem credinţa pe care o avem la o problemă de naţionalitate, de loc, de epocă…? Eu nu cunosc nici un Hristos grec, rus, englez, arab… Hristos, pentru mine, este totul. Fiinţa mai presus de cosmos.
Se spune adesea în Sfânta Scriptură că Hristos a murit pentru lumea întreagă, pentru păcatele ei. Din moment ce limităm Persoana lui Hristos, din momentul ce Îl coborâm în planul naţionalităţilor, pierdem totul şi cădem în infern.
„Se va lua de la voi” Matei XXI, 33-34
Fariseii, fireşte, au înţeles numaidecât, şi saducheii o dată cu ei, încotro bătea pilda lucrătorilor celor răi. Şi nici că era greu de tălmăcit o parabolă atât de transparentă. De vreme ce acei cărora le fusese încredinţată via (adică le-a fost rezervată revelaţia şi cu strămoşii cărora a fost încheiat legământul) s-au arătat nevrednici de încrederea ce li se dovedise şi de misiunea pe care o primiseră, ce altceva putea să urmeze decât înlocuirea lor cu alţii în stare a da la timpul sorocit roadele cele bune?
Fără de Dumnezeu simțirea și gândirea se află într-o demență irațională
Deși am fost creați în chip desăvârșit, în ființa noastră, deopotrivă trup și suflet, nu a mai rămas aproape nimic în picioare după cădere, pentru că ”omul, în cinste fiind, n-a priceput; alăturatu-s-a dobitoacelor celor fără de minte şi s-a asemănat lor” (Psalm 48:12). Păcatul a adus omului moartea și stricăciunea, și nu numai atât, ci și lucrarea defectuoasă a mădularelor trupului încă dinaintea morții sale. Iar însușirile psiho-somatice cele mai importante prin care se manifestă sufletul omenesc, adică simțurile, gândirea, conștiința, s-au sălbăticit cu totul și numai prin Hristos, prin Cuvântul întrupat, ele redevin raționale și sunt reașezate în starea cea dintâi, când sunt folosite prin harul dumnezeiesc.