Creştinul adevărat nu jigneşte pe nimeni, iar jignirile care îi sunt adresate le iartă, fără a le lua în seamă sau a se supăra, chiar dacă a fost de faţă.
Dar eu jignesc şi supăr pe mulţi oameni, iar când cineva mă jigneşte pe mine, mă supăr foarte tare şi ameninţ cu răzbunarea, dacă se poate, iar de nu, mă prefac a răbda în societate, iar în sinea mea ţin minte toate cuvintele rele, zâmbetul ironic, expresia cu înţelesuri ascunse si altele. O, Doamne, milostiv fii mie, păcătosului. Judec în faţa Ta aprinderea mea, răzbunarea, făţarnica mărinimie și ținerea de minte a răului, rugându-Te ca prin harul Tău să imprimi în mine chipul Mântuitorului Atotmilostiv, Care S-a rugat pentru vrăjmaşii Săi, şi dăruieşte robului Tău bunătate şi mărinimie sinceră, pentru a putea trece peste jigniri.
Creştinul adevărat iubeşte pe vrăjmaşii săi.
Dar eu îi urăsc şi sunt gata să le fac rău oricând aş avea ocazia. În mine este o dospitură a răutăţii. O, Doamne, milostiv fii mie, păcătosului, şi ajută-mi cu harul Tău să iubesc vrăjmaşii, căci am nevoie de ei. Aceştia mă ajută să-mi cunosc puterea răutăţii mele înnăscute şi necesitatea iubirii celei harice, fără de care nu se poate ajunge la asemănarea cu Dumnezeu, Soarele care străluceşte asupra celor buni şi a celor răi.
Evanghelia le spune celor care pătimesc: „Bucuraţi-vă şi vă veseliţi, căci plata voastră multă este în ceruri”, dându-le acestora de înţeles că cel mai bine este să pătimeşti înaintea lui Dumnezeu, Care le vede pe toate şi Care ţi-a pregătit plata, iar nu să te plângi de cei care îţi provoacă durerile.
Dar eu mă plâng tot timpul de cei care mă fac să sufăr, dorind astfel să-mi treacă, dar, de fapt, mai rău îmi fac, căci păcătuiesc şi îi fac să cadă pe cei cărora mă plâng. Căci spunându-le lor despre suferinţele mele, îi fac şi mai groaznici pe răufăcătorii mei în ochii prietenilor şi atunci simt şi mai mult durerea rănilor inimii mele; mă îndreptăţesc, de parcă eu nu aş avea nici o vină, punând greutăţi mari pe umerii altora, iar compătimirea care se naşte în ascultători se transformă adesea în acuzarea şi judecarea părţii adverse. Câte fapte rele sunt în acţiunea mea?! Şi toate acestea dovedesc că nu se poate găsi printr-o astfel de cale liniştea şi că trebuie să ştiu şi cum să mă plâng. O, Doamne, milostiv fii mie, păcătosului, şi binecuvântează-mă să sufăr în linişte, zicând rugăciunea Mântuitorului: „dacă este posibil, să treacă acest pahar de la Mine, iar dacă nu se poate, facă-se voia Ta”.
Creştinul adevărat are măsură în toate. El nu este delăsător, dar nici foarte aspru cu sine însuşi; nu este prea milostiv, dar nici rău. El este drept, fără a fi crud, şi dă fiecăruia ale sale, iar importanţa personalităţii sale o acoperă cu smerenia, pentru a nu întărâta iubirea de sine a altcuiva.
Dar eu nu sunt astfel. Eu ori mă uit printre degete la orice aş face, ori caut orice mărunţiş în vreun lucru. Pe unii îi laud până când se satură cu totul de mine, iar pe alţii sunt supărat mai mult decât ar trebui şi astfel trece ziua şi eu tot supărat rămân pe acea persoană; sunt invidios pe darurile pe care le primesc alţii şi înjosesc pe cei care primesc distincţii. îmi place să dezvălui în toţi oamenii punctele lor slabe şi să-i arăt cu degetul pentru acestea, şi înăbuş pe oricine este mai slab decât mine cu ceea ce am eu superior. O, Doamne, milostiv fii mie, păcătosului, şi-mi iartă abaterea de la cinste, dragoste şi dreptate. Pune-mă din nou în mediul sănătos al celor egali, ca să nu mă fac mai mare decât alţii vreodată şi să nu mă mustre conştiinţa că fac ceva cu cap, dar nedrept, sau drept, dar fără milă.
Episcopul Porfirie Uspenski, Spovedania unui păcătos, Editura Sophia